În editorialul meu de astăzi scriu despre emoțiile care dau sens victoriilor sportive și rămân vii peste ani.
---
Ce este mai important în sport: titlul sau drumul până la el? Privind în urmă,
răspunsul pare tot mai simplu. Trofeele rămân în statistici, în vitrine și în
palmares. Dar ceea ce supraviețuiește cu adevărat în memorie sunt emoțiile,
oamenii și clipele care au făcut acel drum special.
Pentru mine, sportul nu a fost niciodată doar despre glorie. A fost despre
apartenență. Despre vibrația unei tribune. Despre mirosul unui stadion într-o
după-amiază rece. Despre sentimentul că faci parte din ceva mai mare decât
tine.
Poate de aceea, când mă gândesc la U Cluj, nu mă gândesc la titluri. Nici nu visa
cineva serios la ele în anii ’80. U era altceva. Era o stare. O echipă care
trăia permanent între entuziasm și lupta pentru supraviețuire. Tocmai asta o
făcea autentică.
Perioada mea de aur a U Clujului fotbalistic poartă un nume: Septimiu Câmpeanu.
Adicã Tim, cum îl alintau suporterii. Preluările sale cu călcâiul, loviturile
libere executate cu eleganță și naturalețe au rămas impregnate definitiv în
memorie. Iar când U Cluj câștiga cu 3-1 împotriva Craiovei Maxima pe stadionul
Ion Moina, senzația era imposibil de descris. Nu pentru că ne apropia de titlu,
ci pentru că oferea o bucurie pură, sinceră, aproape copilărească.
A trebuit să apară concitadina CFR Cluj, care în două decenii a adunat trofee
cu o regularitate impresionantă, pentru ca lumea să înceapă să privească altfel
lipsa titlurilor de la U. Dar farmecul „șepcilor roșii” nu a stat niciodată în
palmares. A stat în legătura aceea greu de explicat dintre echipă și oameni.
Și nu doar fotbalul a creat asemenea amintiri. La baschet feminin, Magda Pall-Jerebie
ducea echipa Universității spre performanțe extraordinare. Victoria din Cupa
Campionilor Europeni împotriva lui Primigi Vicenza rămâne un reper uriaș pentru
sportul clujean. Apoi au venit anii lui Gheorghe Mureșan, când Sala Sporturilor
devenea un vulcan la meciurile de baschet masculin. La începutul anilor ’90,
Clujul visa prin sport.
De fapt, acesta este marele dar al sportului: capacitatea de a te face să
visezi. În 2016, la deschiderea Campionatului European de fotbal de la Paris,
printre zecile de mii de români de pe Stade de France, atmosfera părea că
respiră prin tine. În 2024, zidul galben al suporterilor români de la Köln, la
meciul cu Belgia, a demonstrat încă o dată câtă forță poate avea emoția
colectivă.
Dar sportul surprinde și în alte feluri. Un meci de baseball la Los Angeles,
fără să cunoști echipele sau regulile jocului, poate deveni memorabil doar prin
energia locului. Iar când Turul Franței îți trece prin fața casei, înțelegi că
sportul mare nu este doar spectacol televizat. Este un fenomen care îți intră
în viață și rămâne acolo.
Sportul merită nu doar privit, ci și practicat. Competiția dă savoare
indiferent de nivel. Unele dintre cele mai frumoase amintiri personale nu au
legătură cu marile scene. Sunt victoriile de la Constructorul Cluj, succesul de
la Câmpia Turzii, meciurile din Divizia B cu Armătura Cluj sau golul marcat
pentru U Cluj în Cupa României împotriva echipei din Târgu Mureș. Și mai ales
acel gol din piruetă, în 1992, contra Aradului. Momente mici pentru istorie,
dar uriașe pentru suflet.
Poate tocmai de aceea sportul rămâne atât de important. Nu pentru clasamentele
finale, ci pentru ceea ce construiește în noi. Pentru prietenii, emoții și
povești. Pentru acea conexiune imposibil de măsurat în puncte sau medalii.
Titlurile trec. Amintirile rămân.
Dan
LUCA / Bruxelles
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu