Mă bucur foarte mult că Erasmus rămâne unul dintre cele mai apreciate branduri europene. Campania dedicată celor 39 de ani ai programului este binevenită și inspirată. Totuși, puțini cunosc eforturile de lobby și negocierile care au stat la baza alocării bugetului și a lansării acestui program emblematic. Cu câțiva ani în urmă, am publicat un articol pe această temă, iar astăzi îl republic, deoarece subiectul rămâne la fel de actual și relevant.
-----
În periaoda 1997-1999 am avut marea plăcere să fiu
omul de PR al Asociaţiei Studenţilor Europeni (AEGEE) la Bruxelles. Timp de doi
ani am încercut să pun în valoare tot ceea ce învăţasem la Cluj şi în România
despre relaţiile cu presa, comunicare şi impact mediatic. Totul într-o capitală
comunitară care îşi căuta şi atunci identitatea europeană.
Nu doar presa a fost importantă în activitatea noastră, relaţionarea cu Comisia
Europeană, şi în special cu DG XXII, actuala Direcţie Generală Educaţie şi
Cultură a Comisiei Europene, fiind top pe agendă.
Nu mă voi referi la rezultatele acelei perioade, dar voi prezenta un lobby de
ONG, cu un impact imens pentru milioane de tineri. AEGEE-Europe a avut o
contribuţie esenţială la lansarea programului Erasmus în anii ’80. Lobby-ul
efectuat în perioada 1986-87, prin presă, dar şi printr-o serie de întâlniri cu
şefii de stat din ţările UE (W.MARTENS în Belgia, R. LUBBERS în Olanda şi
desigur F. MITTERRAND în Franţa) au reuşit să ţină Erasmus pe agenda
Consiliului de Miniştri, în ciuda a două refuzuri venite din Franţa, Germania
şi Marea Britanie.
În cartea "Urgenţele euro-cetăţenilor", Franck Biancheri,
preşedintele AEGEE-Europe din acea perioadă, descrie dificultăţile în procesul
de decizie comună şi istoria complicatei adoptări a programului Erasmus, primul
program global care se adresează exclusiv tinerilor.
"În 1986 Comisia Europeană a început prin a explica (n.a. Comitetul
Director al Asociaţiei Studenţilor Europeni – AEGEE-Europe – din acea perioadă)
cine bloca programul Erasmus şi de ce. Pentru cei care erau dovada vie că mii
de studenţi au dorit să studieze în Europa, a fost într-adevăr absurd ca un
astfel de program să nu fie adoptat. Faptul că schimburile universitare din
ţările europene au fost, în principal, concretizate cu Statele Unite părea în
contradicţie totală cu obiectivele Comunităţii Europene şi, în special,
cu recentul Obiectiv ‘92. Opoziţia, desigur, a fost legată de probleme
bugetare: trei state membre – Franţa, Germania şi Marea Britanie – au refuzat
să deblocheze fondurile necesare. La acea vreme erau dificultăţi în a înţelege
cum o decizie luată în timpul Summit-ului European putea fi blocată de unele
din statele participante".
În fond, motivul adevărat al acestei opoziţii iniţiale faţă de programul
Erasmus nu a fost chiar de natură bugetară. Administraţiile naţionale nu au
vrut să vadă Europa abuzând de ceea ce ei considerau a fi proprietatea lor
particulară: educaţia. Iar problema bugetului a permis ca motivele inadmisibile
şi naţionaliste să fie ascunse în mod diplomatic. "Din ce a spus Comisia,
Franţa a deţinut o poziţie cheie întrucât Germania şi Marea Britanie
declaraseră deja că vor urma exemplu Franţei în cazul în care aceasta
deblochează situaţia".
Astfel în noiembrie 1986 doamna Gendreau-Massaloux (Consiliera Preşedintelui
Franţei) a încercat să faciliteze o întâlnire a studenţilor europeni cu
Preşedintele Mitterand. În locul unei întâlniri, ea a propus ceva extraordinar:
ca pentru a 30-a aniversare a creării Comunităţii Europene întreaga delegaţie
de studenţi să ia masa cu Preşedintele. Atragerea atenţiei unui Şef de Stat asupra
unei probleme care nu este urgenţă nu este o sarcină tocmai facilă. Consilierii
lui au fost conştienţi de acest fapt şi s-au decis ca reprezentanţii AEGEE să
fie invitaţi să servească prânzul în 18 martie 1987.
În acelaşi timp, cu un curaj rar întâlnit în Comisie, comisarul european Manuel
Marin a hotărât să retragă propunerea Erasmus, datele pe care a fost bazată
decizia fiind ofertele ridicole de finanţare făcute de către Consiliu. Această
situaţie a mărit presiunea asupra celor trei state membre implicate.
"Singurul şi unicul nostru obiectiv a fost atenţionarea
Preşedintelui Franţei că Erasmus nu fusese adoptat şi că s-ar putea să nici nu
fie vreodată, deci trebuie să intervină public ca să demareze lucrurile. La
început Preşedintele nu ne-a ascultat deloc şi a folosit observaţiile noastre
ca să ne dea lecţii despre construcţia Europei. Nu aveam altă cale decât să
riscăm totul dacă vroiam să progreseze cauza noastră. Şi asta am şi făcut
aproape la mijlocul mesei când i-am spus preşedintelui că, aparent, el nu a
înţeles ce i se spusese, că el credea despre Erasmus că mergea înainte când, în
fond, nu asta a fost situaţia. S-a aşternut o linişte apăsătoare. Din fericire,
Preşedintele s-a consultat cu doamna Guigou, care a confirmat că Erasmus era
blocat cu adevărat şi că ar fi riscat să rămână în felul acesta „pe timp
nelimitat” dacă nu s-ar fi făcut o presiune politică semnificativă. De la acel
punct încolo, atitudinea Preşedintelui faţă de noi s-a schimbat radical şi s-a
înfiripat o adevărată conversaţie constructivă pentru restul timpului".
În cadrul unui interviu de televiziune din următoarea zi, preşedintele
Mitterand a anunţat că, "drept rezultat al unei întâlniri cu studenţii
europeni, a devenit militant convins pentru susţinerea programului Erasmus şi a
considerat inacceptabil ca puţinele milioane de ECU pentru acest program să nu
fie găsite când mii de milioane au fost cheltuite pentru alte domenii cum ar fi
de exemplu agricultură". Câteva săptămâni mai târziu Consiliul de Miniştri
(Educaţie) a adoptat Erasmus.
În memoriile sale, Jacques Delors, preşedintele Comisiei Europene între 1985 şi
1994, referindu-se la perioada adoptării programului Erasmus menţiona:
"Mi-am îndreptat atenţia şi asupra studenţilor. Dacă aceşti studenţi sunt
chemaţi pentru a circula în Europa şi a se întâlni, vom crea acolo un spirit
european. Fără a uita însă profitul personal care este experinţa într-o altă
ţară şi într-o altă universitate. Câteva ţări au fost reticente din raţiuni de
principii – antieuropenii – sau din cauze financiare. În acord cu doamna
Thatcher, am prezentat un nou text la Consiliul European de la Londra, din
decembrie 1986, pentru adoptare, Şefilor de Stat, care l-au aprobat. Acest
program l-am numit Erasmus şi s-a dezvoltat de o manieră impresionantă, perminţând
miilor de studenţi să studieze într-o altă ţară".
Evenimentele prilejuite de lansarea programului Erasmus evidenţiază importanţa
implicării organizaţiilor non-guvernamentale în acţiunile care au relevanţă
pentru grupul de interese pe care îl reprezintă. În acest caz, studenţii
europeni au reuşit demararea practică a programului Erasmus. Rolul ONG-urilor
nu se opreşte însă doar la o deblocare şi un eventual ajutor în implementarea
unor programe europene. Se vorbeşte tot mai mult de politici europene ancorate
în realitate. Comisia Europeană, organul european autorizat în a da tonul
iniţiativelor europene, a evoluat, transformându-se din
"policy-making" în "policy-taking". Implicarea în dezbateri
reale şi redactarea propunerilor concrete este direcţia în care o societate
responsabilă trebuie să se îndrepte.
(articol
publicat în 2 noiembrie 2011, în PR-Romania)
Dan
LUCA / Bruxelles
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu