Afacerile europene presupun şi implicarea în influenţarea legislaţiei comunitare, iar poziţia României, ca a şaptea putere politicã după numărul de reprezentanţi, nu este suficient fructificată. Nu mă refer aici doar la politica externă, ci insist mai mult pe dezvoltarea grupurilor de interes sectoriale.
Într-un recent articol publicat de Făclia, mi-am exprimat părerea pe acest subiect.
............
Vrem, nu vrem, dar peste 75% din legislaţia aplicată în România îşi are originea la Bruxelles. Această legislaţie nu priveşte în mod necesar securitatea naţională, politica externă sau apărarea. Este vorba despre consumator şi pieţe, despre calitatea aerului, gestionarea apei şi despre mîncare.
Este o activitate fără “glorie mediatică” şi asta face poate să fie lipsită de senzaţional. Cum se plasează România în formarea acestor decizii sectoriale europene? Ce se poate face în viitor? Punctul de plecare este o Hotărîre Guvernamentală din 2008, care este baza legislativă a sistemului de coordonare a afacerilor europene în România.
În acest context apare necesitatea formulării poziţiei naţionale pe anumite paliere legislative cu ajutorul stekaholderilor. Poate pare tehnic, dar ce este acest cuvînt – practic industria şi ONG-urile, dar cercul este mult mai amplu. În discursurile pe care le-am avut în ultimii ani, reiese că în anumite dosare poziţia României este foarte bine fundamentată, în vreme ce în altele poziţionarea României este în cel mai bun caz circumstanţială, dacă nu una amintind de o politică a “scaunului gol”.
Să nu vă imaginaţi însă că este rea intenţie, cu siguranţă nu din partea celor care lucrează în Reprezentanţa României pe lîngă UE, de la Bruxelles. Există o problemă de resură umană alocată, de finanţarea acestui sistem de “calibrare fină a României la Uniunea Europeană”. Nu se poate să lăsăm miile de dosare aflate în dezbatere la nivel comunitar pe seama a doar 100 de diplomaţi.
Este un paradox, dar cred că avem în România vreo 25 de facultăţi de studii europene, iar 95% din absolvenţi nu îşi găsesc de lucru relaţionat cu diploma obţinută. Mai este vorba şi de experienţa istorică şi de forţă politică a României în contextul comunitar. Noi, teoretic, sîntem a 7-a putere politică (ca număr de eurodeputaţi – 33 şi voturi în Consiliu – 14). Dar încă nu ne smulgem de pe locul 26-27 în competiţie cu vecinii noştri bulgari.
Observăm că Polonia şi-a consolidat locul 6 şi acum toată lumea vorbeşte despre “Top 6 ţări în UE” (alături de Germania, Franţa, Marea Britanie, Italia şi Spania). Îmi pare rău, dar nu pot să dau semnale asemănătoare pentru România.
Dar pentru a reuşi să jucăm roluri importante în aceste dosare trebuie să ne reechilibrăm politica externă şi în special politica de alianţe bilaterale. Să punem cu adevărat în practică parteneriatul cu Polonia, în contextul formatului Vişegrad Plus. Avem o simetrie de interese cu Polonia, ei sînt preocupaţi de Marea Baltică şi vecinătatea estică, şi noi vrem stabilitate la Marea Neagră. O altă orientare, prin importanţa sa este filiera latină, prin Spania şi Italia. Am folosit-o prea puţin, deşi sînt un milion de români în fiecare dintre aceste ţări.
Să revenim însă la cultura consultării din România. Există iar o problemă pe care o avem moştenire, este cea legată de profilul economic al ţării. Este deja de notorietate că acolo unde sistemul privat este slab reprezentat, nu există presiune şi totul depinde de simpla voinţă politică sau de competenţa şi determinarea administraţiei publice. Este crucial ca România să-şi dezvolte “grupuri de interese sectoriale” care ajută în cadrul procesului de fundamentare a poziţiei naţionale. Şi nu e rău ca acestea să dispună şi de prezenţă fizică în capitală, la Bruxelles.
Cred că în cadrul noului minister creat, cel al Afacerilor Europene, este nevoie de un post (nivel de secretar de Stat) de reprezentant pentru relaţia cu beneficiarii, cu atribuţii de monitorizare a proceselor de consultare.
Dan LUCA / Bruxelles
marți, 31 ianuarie 2012
luni, 30 ianuarie 2012
Spre EurActiv-ul anului 2020
De vreo 11 ani sunt implicat în proiectul EurActiv şi cred că în prezent este cel mai vizibil brand din Bruxelles-ul european, asta desigur dacă excludem din discuţii instituţiile europene.
M-am întrebat de atâtea ori cum a reuşit să se impună EurActiv-ul într-o comunitate aşa de densă precum cea a celor “100.000 de actori europeni”? Filosofia de abordare a pieţii a fost bine concepută, ţinând seama de necesităţile sfârşitului de secol 20. Dacă vă mai amintiţi era “timpul” demisiei Comisiei Santer (15 martie 1999, o premieră în analele instituţiilor europene, un Executiv UE care îşi termina brusc mandatul după un scandal de proporţii unice), în care transparenţa era cuvântul la ordinea zilei şi era perioada când Internetul trecea în mod real “de la elită la mase”.
O dogmă care punea ca prioritar conţinutul în format uşor de “digerat” de către cititori, în care triunghiul “instituţii – industrie – ONG-uri” era pus în valoare în dezvoltările legislative, a fost ceea ce piaţa a absorbit cu uşurinţă. Internetul era crucial, dar era doar un canal de comunicare pentru media EurActiv cu publicul, nu o abordare de “start up .com” caracteristică multor companii lansate în periaoda respectivă.
Abordarea curajoasă, în care 100% conţinutul era pus la dispoziţie gratuit, a fidelizat un public avid de informaţie europeană şi a “ucis” relativ repede concurenţa (cine mai utilizează acum în Bruxelles Agence Europe sau Europolitique, publicaţii care au stat anchilozate într-un business model axat pe formatul print?).
EurActiv a reuşit însă ceea ce nici măcar fondatorul nu visase, să devină un “mod de lucru” pentru cei implicaţi în procesul “redactării legislaţiei comunitare”, în ciuda investiţiilor masive ale instituţiilor europene în servicii gratuite care monitorizează grupurile de lucru, audierile publice sau iniţiativele legislative.
“Unealta de lucru” în afacerile europene s-a extins treptat şi pe alte meridiane, vreo 15 capitale găzduind acum conceptul EurActiv, localizat la parametrii lingvistici şi culturali în ţări precum Franţa, Germania, Italia sau Polonia.
Ce urmează pentru EurActiv? Era normal ca tehnologia şi dezvoltările Web 2.0 (şi de ce nu chiar Web 3.0) să fie o resursă fantastică de idei. Însă nu e uşor să lansezi noi produse de succes în aceeaşi piaţă. O încercare s-a făcut în 2007 cu platforma de bloguri BlogActiv. Proiect interesant, dar care însă lasă loc finisărilor pentru a deveni un adevărat pilon al blogosferei sistemului de capitală comunitară.
Elementele unei posibile noi dimensiuni se află deja pe masa de lucru a Bruxelles-ului european: email şi web, google şi microsoft, blog şi video online, Facebook şi Twitter. Rămâne să vedem dacă “inspiraţia cratoare” va lansa EurActiv-ul anului 2020, dând tendinţele eficienţei şi transparenţei comunităţii afacerilor europene pentru anii care urmează.
Dan LUCA / Bruxelles
M-am întrebat de atâtea ori cum a reuşit să se impună EurActiv-ul într-o comunitate aşa de densă precum cea a celor “100.000 de actori europeni”? Filosofia de abordare a pieţii a fost bine concepută, ţinând seama de necesităţile sfârşitului de secol 20. Dacă vă mai amintiţi era “timpul” demisiei Comisiei Santer (15 martie 1999, o premieră în analele instituţiilor europene, un Executiv UE care îşi termina brusc mandatul după un scandal de proporţii unice), în care transparenţa era cuvântul la ordinea zilei şi era perioada când Internetul trecea în mod real “de la elită la mase”.
O dogmă care punea ca prioritar conţinutul în format uşor de “digerat” de către cititori, în care triunghiul “instituţii – industrie – ONG-uri” era pus în valoare în dezvoltările legislative, a fost ceea ce piaţa a absorbit cu uşurinţă. Internetul era crucial, dar era doar un canal de comunicare pentru media EurActiv cu publicul, nu o abordare de “start up .com” caracteristică multor companii lansate în periaoda respectivă.
Abordarea curajoasă, în care 100% conţinutul era pus la dispoziţie gratuit, a fidelizat un public avid de informaţie europeană şi a “ucis” relativ repede concurenţa (cine mai utilizează acum în Bruxelles Agence Europe sau Europolitique, publicaţii care au stat anchilozate într-un business model axat pe formatul print?).
EurActiv a reuşit însă ceea ce nici măcar fondatorul nu visase, să devină un “mod de lucru” pentru cei implicaţi în procesul “redactării legislaţiei comunitare”, în ciuda investiţiilor masive ale instituţiilor europene în servicii gratuite care monitorizează grupurile de lucru, audierile publice sau iniţiativele legislative.
“Unealta de lucru” în afacerile europene s-a extins treptat şi pe alte meridiane, vreo 15 capitale găzduind acum conceptul EurActiv, localizat la parametrii lingvistici şi culturali în ţări precum Franţa, Germania, Italia sau Polonia.
Ce urmează pentru EurActiv? Era normal ca tehnologia şi dezvoltările Web 2.0 (şi de ce nu chiar Web 3.0) să fie o resursă fantastică de idei. Însă nu e uşor să lansezi noi produse de succes în aceeaşi piaţă. O încercare s-a făcut în 2007 cu platforma de bloguri BlogActiv. Proiect interesant, dar care însă lasă loc finisărilor pentru a deveni un adevărat pilon al blogosferei sistemului de capitală comunitară.
Elementele unei posibile noi dimensiuni se află deja pe masa de lucru a Bruxelles-ului european: email şi web, google şi microsoft, blog şi video online, Facebook şi Twitter. Rămâne să vedem dacă “inspiraţia cratoare” va lansa EurActiv-ul anului 2020, dând tendinţele eficienţei şi transparenţei comunităţii afacerilor europene pentru anii care urmează.
Dan LUCA / Bruxelles
duminică, 29 ianuarie 2012
Despre revitalizarea clivajelor europene
Vreau să felicit autorii cărţii “Comunicarea în Uniunea Europeană – Metodele teoretice şi aspectele practice”. M-am întâlnit recent, la Bucureşti, cu majoritatea dintre ei, echipa SNSPA, care în coordonarea Alinei Bârgăoanu realizează cercetări de interes despre sfera publică europeană.
Câteva citate din carte mi s-au părut perfecte pentru a defini proiectul comunitar contemporan:
”În condiţiile în care viitorul Uniunii Europene este incert, preocuparea pentru creşterea vizibilităţii acesteia, pentru consolidarea legitimităţii acţiunilor sale, pentru dezvoltarea unei sfere publice europene sau pentru asigurarea unei comunicări eficiente cu cetăţenii nu par să se regăsească în nici un fel pe lista de priorităţi ale liderilor de la Bruxelles”.
“Trăim într-o Uniune care, pe zi ce trece, adaugă noi şi noi scindări: Vest şi Est, centru vs. periferie, vechi state membre vs. noi state membre, state iresponsabile vs. state virtuoase, state bogate vs. state sărace, state din zona euro vs. state care nu sunt în zona euro, state nordice vs. state sudice. Ceea ce a adus nou criza în ceea ce priveşte aceste clivaje – mai vechi sau mai noi – este revitalizarea acestor termeni de cine câştigă pe seama cui?, care parte câştigă în detrimentul alteia?”
“Sfera publică, acel creuzet în care se formează opinia publică, acea infrastructură de deliberare şi de legitimare a puterii, constituie şi o formă de solidaritate socială”.
“În Uniunea Europeană, tentaţia pasului înapoi, a retragerii între graniţele naţionale există, ceea ce constituie un tip de frână în calea eforturilor de adâncire a integrării.”
Dan LUCA | Bruxelles
Câteva citate din carte mi s-au părut perfecte pentru a defini proiectul comunitar contemporan:
”În condiţiile în care viitorul Uniunii Europene este incert, preocuparea pentru creşterea vizibilităţii acesteia, pentru consolidarea legitimităţii acţiunilor sale, pentru dezvoltarea unei sfere publice europene sau pentru asigurarea unei comunicări eficiente cu cetăţenii nu par să se regăsească în nici un fel pe lista de priorităţi ale liderilor de la Bruxelles”.
“Trăim într-o Uniune care, pe zi ce trece, adaugă noi şi noi scindări: Vest şi Est, centru vs. periferie, vechi state membre vs. noi state membre, state iresponsabile vs. state virtuoase, state bogate vs. state sărace, state din zona euro vs. state care nu sunt în zona euro, state nordice vs. state sudice. Ceea ce a adus nou criza în ceea ce priveşte aceste clivaje – mai vechi sau mai noi – este revitalizarea acestor termeni de cine câştigă pe seama cui?, care parte câştigă în detrimentul alteia?”
“Sfera publică, acel creuzet în care se formează opinia publică, acea infrastructură de deliberare şi de legitimare a puterii, constituie şi o formă de solidaritate socială”.
“În Uniunea Europeană, tentaţia pasului înapoi, a retragerii între graniţele naţionale există, ceea ce constituie un tip de frână în calea eforturilor de adâncire a integrării.”
Dan LUCA | Bruxelles
sâmbătă, 28 ianuarie 2012
EU Communication and European leaders
The communication strategy of the EU institutions needs to be constructed and adapted in order to really connect with the citizens. People want to know what is going on, but they will focus on issues that are most important to them personally. It is therefore imperative to not annoy anyone with technical and irrelevant details, which will disconnect them. People need to be informed: correct and complete, without any manipulating tendencies.
The EU faces a need for more effective mechanisms to improve the democratic deficit and to involve and select leaders. There is a need for development of the inter-institutional strategies and of the current political discourse, as these elements contribute to the disconnected image of the EU institutions and their representatives to the citizen.
It is striking that the current US president (and even his predecessors) are more known to European citizens than our European leaders. Moreover, these days leading up to the 2012 US presidential elections, a lot of people are interested in and following the 2012 Republican presidential primaries, to see which representative of the Republican Party will enter the presidential elections on behalf of the Party. EU elections do not generate the same amount of interest and involvement and this is largely because the European leaders are chosen by default, and not directly by the citizen.
I do not deny that we don't have good and competent leaders in Brussels, but the election mechanism is not good. The leadership will not connect to the citizen in the current system. Moreover, to have a mechanism like in the US, where the leaders are directly elected by the citizens, will only benefit the leaders. They will be more connected to the people.
What will happen in the coming years? From a 'real communication' point of view we need something new; maybe not a complete revolution of the system, but certainly an adaptation of the communication strategy of the EU institutions. I hope and believe that evolution of the EU in terms of communication with the citizens is feasible. But in the current system, with its structures and its leaders, few things can happen. In general, the debate is brought back to a level of technicalities and legal issues, which do not impact nor do they inspire involvement from the people.
Europe needs a strong political project. Citizens require a strong and open European political project in order to protect them from dealing with a very abstract system, a system with very low results.
Dan LUCA / Brussels
The EU faces a need for more effective mechanisms to improve the democratic deficit and to involve and select leaders. There is a need for development of the inter-institutional strategies and of the current political discourse, as these elements contribute to the disconnected image of the EU institutions and their representatives to the citizen.
It is striking that the current US president (and even his predecessors) are more known to European citizens than our European leaders. Moreover, these days leading up to the 2012 US presidential elections, a lot of people are interested in and following the 2012 Republican presidential primaries, to see which representative of the Republican Party will enter the presidential elections on behalf of the Party. EU elections do not generate the same amount of interest and involvement and this is largely because the European leaders are chosen by default, and not directly by the citizen.
I do not deny that we don't have good and competent leaders in Brussels, but the election mechanism is not good. The leadership will not connect to the citizen in the current system. Moreover, to have a mechanism like in the US, where the leaders are directly elected by the citizens, will only benefit the leaders. They will be more connected to the people.
What will happen in the coming years? From a 'real communication' point of view we need something new; maybe not a complete revolution of the system, but certainly an adaptation of the communication strategy of the EU institutions. I hope and believe that evolution of the EU in terms of communication with the citizens is feasible. But in the current system, with its structures and its leaders, few things can happen. In general, the debate is brought back to a level of technicalities and legal issues, which do not impact nor do they inspire involvement from the people.
Europe needs a strong political project. Citizens require a strong and open European political project in order to protect them from dealing with a very abstract system, a system with very low results.
Dan LUCA / Brussels
Discursul managerului
Dacă angajaţii au nevoie de o serie de stimulente pentru a se simţi motivaţi, iată că şi discursul managerului influenţează mult percepţia acestora despre companie. Sfaturile specialiştilor în domeniu ar trebui luate în calcul, mai ales că în acest caz, nu vorbim de necesitatea unei investiţii financiare suplimentare.
Însă, mare atenţie, „o reţetă care motivează un grup de oameni poate demotiva un altul şi viceversa“, după cum explică Cosmin Alexandru, Managing Partner la B&P Brandivia. Oamenii se simt motivaţi atunci când li se acordă atenţie şi credit. Astfel, un discurs motivaţional va avea rezultatele scontate în măsura în care comportamentul celui care îşi doreşte să insufle motivarea este în concordanţă cu ceea ce gândeşte publicul, dar mai ales cu ce simte.
Nu mai reiau şi eu acei paşi care trebuie urmaţi atunci când se construieşte “cuvântarea”, sau să insist pe evidenta necesitate de a prezenta rezultatele bune, cu nominalizarea persoanelor care le-au atins, ci mă opresc asupra câtorva elemente mai speciale.
Mă refer aici la acele greşeli personale care trebuie inserate în cuprins şi de asemenea, apelul la umor. Şi atunci să o spunem pe cea dreaptă, oamenilor trebuie să li se spună ceea ce vor să audă, evident cu respectarea sincerităţii şi corectitudinii. Cum ştie managerul ce ar trebui spus? - „O bună metodă de verificare ar fi să le spună ceva ce şi managerul şi-ar dori să audă, dacă ar fi în locul lor“, explică Cosmin.
Dan LUCA / Bruxelles
Însă, mare atenţie, „o reţetă care motivează un grup de oameni poate demotiva un altul şi viceversa“, după cum explică Cosmin Alexandru, Managing Partner la B&P Brandivia. Oamenii se simt motivaţi atunci când li se acordă atenţie şi credit. Astfel, un discurs motivaţional va avea rezultatele scontate în măsura în care comportamentul celui care îşi doreşte să insufle motivarea este în concordanţă cu ceea ce gândeşte publicul, dar mai ales cu ce simte.
Nu mai reiau şi eu acei paşi care trebuie urmaţi atunci când se construieşte “cuvântarea”, sau să insist pe evidenta necesitate de a prezenta rezultatele bune, cu nominalizarea persoanelor care le-au atins, ci mă opresc asupra câtorva elemente mai speciale.
Mă refer aici la acele greşeli personale care trebuie inserate în cuprins şi de asemenea, apelul la umor. Şi atunci să o spunem pe cea dreaptă, oamenilor trebuie să li se spună ceea ce vor să audă, evident cu respectarea sincerităţii şi corectitudinii. Cum ştie managerul ce ar trebui spus? - „O bună metodă de verificare ar fi să le spună ceva ce şi managerul şi-ar dori să audă, dacă ar fi în locul lor“, explică Cosmin.
Dan LUCA / Bruxelles
vineri, 27 ianuarie 2012
În vizor: lobby-ul în România
Un recent studiu, intitulat simplu „Lobby în România“, şi-a propus o analiză completă a acestui domeniu, alcătuind o fotografie realistă a activităţii lobbyiştilor şi opiniile decidenţilor, dar în acelaşi timp şi ale opiniei publice.
Rezultatele cercetării, vizibile acum pe PR Romania, concluzionează, contrar informaţiilor vehiculate în spaţiul public ce susţin că ar exista doar câteva companii care fac lobby în România, faptul că mult mai multe categorii de actori sunt implicaţi în activitatea de lobby. ONG-urile ocupă primul loc cu 38%, urmate de companiile multinaţionale (29%), doar 4% fiind companii specializate care desfăşoară activitate de lobby pentru şi în numele unor terţi.
Am intrat şi eu pe acest subiect controversat, aducând în atenţie, în linii mari, cum se văd lucrurile de la Bruxelles.
Dan LUCA / Bruxelles
Rezultatele cercetării, vizibile acum pe PR Romania, concluzionează, contrar informaţiilor vehiculate în spaţiul public ce susţin că ar exista doar câteva companii care fac lobby în România, faptul că mult mai multe categorii de actori sunt implicaţi în activitatea de lobby. ONG-urile ocupă primul loc cu 38%, urmate de companiile multinaţionale (29%), doar 4% fiind companii specializate care desfăşoară activitate de lobby pentru şi în numele unor terţi.
Am intrat şi eu pe acest subiect controversat, aducând în atenţie, în linii mari, cum se văd lucrurile de la Bruxelles.
Dan LUCA / Bruxelles
joi, 26 ianuarie 2012
Articol în Foreign Policy – Poziţia României la Bruxelles ar trebui formulată şi de „jos în sus””
În colaborare cu colegul meu de la GrupRomânia, Raul Rădoi, am formulat într-un articol apărut recent în Foreign Policy, câteva sugestii pentru îmbunătăţirea poziţionării României la Bruxelles.
………….
Poziţiile pe care Bucureştiul le are în crearea politicilor europene nu includ şi opiniile beneficiarilor acestora, deci pot să nu le reprezinte interesele. Sugestii pentru îmbunătăţirea poziţionării României la Bruxelles.
1 - Cadrul general al temelor „mărunte"
În acest moment, peste 75% din legislaţia aplicată în România îşi are originea la Bruxelles. Această legislaţie nu priveşte în mod necesar securitatea naţională, politica externă, apărarea. Are a face mai degrabă cu consumatorul şi cu pieţele, cu calitatea aerului, cu apa, cu mâncarea. Uniunea Europeană nu înseamnă, aşadar, doar „temele mari” ale politicii externe. Nu înseamnă nici exclusiv Schengen, fonduri mai mult sau mai puţin rambursabile sau euro. Ea este pe lângă acestea şi locul de desfăşurare a unei laborioase activităţi tehnice, prin care aleşi şi funcţionari naţionali sau europeni încearcă, fără „glorie mediatică”, să contribuie prin legislaţie şi politici la ameliorarea vieţii noastre şi a familiilor noastre. Aşa-numitele „standarde europene” nu au apărut din senin. Ele sunt rodul unor negocieri care durează uneori ani de zile doar la nivelul experţilor tehnici, până la adoptarea lor de către nivelul politic. Uneori ele iau forma „celui mai mic numitor comun” european, alteori ele duc înainte proiectul european prin mai multă „integrare” în variile domenii sectoriale. Merită atenţie şi această Europă a noastră, a temelor „mărunte”, ale cărei decizii se adresează mai degrabă cotidianului cetăţeanului decât treburilor de stat.
2 - România deciziilor sectoriale
Cum se plasează România în formarea acestor decizii sectoriale europene? Sau cum ar trebui să se plaseze? Au fost întrebările care au preocupat vreme de doi ani GrupRomânia, un grup de reflecţie ad-hoc, apolitic, cu profil tehnic alcătuit din români din Bruxelles-ul European de provenienţă tripartită: din sfera instituţiilor comunitare, a mediului guvernamental şi din sectorul privat, care au în comun faptul că sunt implicaţi profesional de ani buni în mod direct, la Bruxelles, în diverse sectoare ale afacerilor europene. Punctul de pornire al oricărei reflecţii în aceste materii este în mod evident baza legislativă, în cazul nostru HG nr. 115/2008, privind sistemul de coordonare a afacerilor europene din România. Pentru o consultare avizată, la dezbaterile noastre am invitat actuali şi foşti demnitari, personalităţi care au sau au avut tangenţă cu afacerile europene.
Încercând să deschidem capota vehiculului care transportă la Bruxelles poziţia naţională şi o propulsează în negocieri constatăm existenţa a cel puţin două puncte nodale: formarea fondului poziţiei naţionale (I) şi aspectele instituţionale legate de modul de promovare a acestei poziţii (II).
Cu privire la primul aspect, pe care îl vom trata în continuare (urmând să rezervăm o altă ocazie celui de-al doilea), atât formularea din legislaţie, cât şi din realitatea practică rezultă o „problemă”: persistenţa la noi a unei culturi administrative „de sus în jos”, încetăţenită în România din motive istorice şi ancorată încă în mentalitatea colectivă. Este încă resimţit caracterul dispozitiv, fără rafinare consultativă al unor hotărâri luate în birouri din diverse ministere. Riscul e ca acestea să nu fie împărtăşite şi apoi să fie contestate de cei cărora le sunt adresate. Este valabil de prea multe ori în plan intern, dar şi în privinţa unor decizii asupra poziţiilor de susţinut la Bruxelles. Este dificilă şi implementarea unei măsuri de către beneficiarii lor în urma deciziilor luate fără consultarea acestora sau cu ignorarea expertizei şi a intereselor lor, cu atât mai mult în situaţia în care acestea sunt hotărâte la Bruxelles, unde specificităţile naţionale în diverse sectoare sunt atât de variate.
3 - Stakeholder-ii români - Starea de drept
În context, apare ca necesară generalizarea formulării împreună cu stakeholder-ii (cu părţle interesate, cu beneficiarii) a poziţiilor naţionale şi pregătirea cu ajutorul lor, ţinând cont de competenţele, cunoştinţele şi interesele lor sectoriale legitime, a propunerilor şi alternativelor tehnice asupra cărora să se exprime apoi nivelul decizional politic.
Legislaţia română (art. HG 115/2008) prevede consultarea stakeholder-ilor în două puncte ale sistemului de coordonare:
1. O posibilitate de convocare a lor în cadrul grupurilor de lucru constituite sub coordonarea ministerelor de linie sau a DAE pentru formularea poziţiei la nivel de fond. Conform art. 8 (al. 9) al hotărârii, la lucrările grupurilor de lucru amintite „pot fi invitate”: Academia Română, Institutul European Român, cercetare-universităţi, ONG-uri şi experţi independenţi. Este evidentă importanţa unei bune fundamentări teoretice a unei poziţii naţionale. Nicăieri nu se vorbeşte însă aici de adevăraţii stakeholder-i, despre reprezentanţii mediului economic, sindical, antreprenorial, profesional etc. Aceştia sunt cei care ar trebui invitaţi cu predilecţie să participe în cadrul grupurilor de lucru menţionate.
2. În elaborarea proiectului de mandat (poziţia naţională de apărat şi promovat la Bruxelles), ministerul sau instituţia care gestionează fondul are obligaţia de a informa şi consulta autorităţile locale, organizaţiile patronale, sindicale, civice sau alte organizaţii active în domeniile acoperite de propunerea legislativă a Consiliului. Obligaţia are o dozã de relativism conform textului art. 11 (al. 2) din aceeaşi Hotãrâre Guvernamentala, intrucât instituţia poate opta între informare şi consultare. O astfel de obligaţie ar trebui să vizeze şi grupurile de interese legitime din sectoarele economice şi profesionale.
4 - Eficienţa şi transparenţa sistemului românesc - Starea de fapt
Trebuie precizat în acest punct, pentru o corectă informare a cititorului, că, la cinci ani de la aderare, sunt consultaţi în multe situaţii actori din aceste sectoare de către ministere. Opiniile pe care le-am recoltat de la interlocutorii „GrupRomânia” asupra eficacităţii consultării stakeholder-ilor români în procesele legislative europene sunt contradictorii. Ele variază între exprimarea caracterului firesc al acestor consultări prin intermediul ministerului de linie care conduce grupul de lucru şi manifestarea scepticismului. În acelaşi timp, informaţiile „din teren” sugerează că, de-a lungul timpului, în anumite dosare, poziţia României este una foarte bine fundamentată, în vreme ce în altele poziţionarea este în cel mai bun caz circumstanţială, dacă nu una amintind de o „politică a scaunului gol” - din care pare a lipsi, însă, elementul de opoziţie.
Adevărul cu privire la eficacitatea consultării stakeholder-ilor se află cel mai probabil undeva pe linia mediană. Cert este că acestei consultări nu i se pot conferi atribute de exhaustivitate. Mai mult, consultarea şi informarea au loc doar la începutul procesului de formare a poziţiei, legea nu prevede o continuitate a ei pe parcursul negocierilor, iar acest lucru ar trebui consfinţit pentru viitor. O obligaţie similară pentru convocarea în cadrul grupurilor de lucru în mod permanent a stakeholder-ilor ar trebui să se adauge la posibilitatea consultării forurilor ştiinţifice prezentată anterior. Obligaţia ar trebui să fie mai fermă şi mai transversală, de regăsit în mai multe etape ale procesului de formare a deciziei în afaceri europene.
Insuficienta consultare a stakeholder-ilor poate avea ca important efect negativ faptul că interesul real de fond, neidentificat sau nefundamentat în amonte, cade victimă alianţelor „tradiţionale” la faţa locului (în realitate, exclusiv conjunctural-politice) realizate de palierul decizional atunci când poziţia de apărat este insuficient motivată sau analizată. Aceste alianţe sunt realizate de regulă la Bruxelles de către oamenii din Reprezentanţa Permanentă, a căror activitate este de tip diplomatic şi tehnic deopotrivă, desfăşurându-se uneori şi cinci zile pe săptămână în grupuri de lucru cu membri din toate statele membre. Poziţionarea conjuncturală sau, altfel spus, cea prin raportare la poziţia altor state membre le este în mod firesc mai la îndemână atunci când poziţia pe care o primesc de la Bucureşti este una insuficient de pertinent fundamentată.
Alt efect negativ poate fi faptul că în plan non-guvernamental, lobby-ul individual al actorilor din sfera „micro” necoordonat sau în dizarmonie cu „poziţia naţională” riscă să piardă din eficacitate.
5 - Cãtre o culturã a consultãrii în România
Stakeholder-ii (beneficiarii) pot fi afectaţi în mod negativ de o decizie la luarea căreia interesul lor nu a putut fi luat în considerare. Este evidentă necesitatea formării unor poziţii naţionale fundamentate şi incluzive în domeniul afacerilor europene, cu înglobarea poziţiilor stakeholder-ilor. Instituţiile europene ştiu acest lucru şi pun un accent mare pe consultarea asociaţiilor europene ale destinatarilor politicilor pe care le pun la cale. Există chiar obligativitatea acestei consultări la nivel UE.
Procesul de consultare este văzut de legislatorii europeni şi de Comisie, titularul iniţiativei legislative, ca o situaţie de „win-win” (câştigătoare pentru ambele părţi). Acesta ar fi un argument în plus pentru consolidarea şi mai mult în legislaţia noastră a obligativităţii consultării părţilor interesate în formularea poziţiei naţionale în diversele etape ale proceselor decizionale europene.
În realitate ar putea fi adaptate sau „aduse la scara” sistemului de coordonare al afacerilor europene o parte dintre prevederile legii nr. 52/2003 privind transparenta decizionala in administraţia publică. În fapt formularea unei decizii asupra poziţiei autorităţilor naţionale 1) se desfăşoară la nivelul administraţiei publice şi 2) este o poziţie asupra unei viitoare decizii direct aplicabile sau transpuse, aşadar perfect inscriptibil în domeniul de aplicare a legii 52/2003. O coordonare legislativă între această lege şi sistemul prevăzut de HG 115/2008 ar fi mai mult decât dezirabilă.
Mai mult, o implicare „de sus în jos” a părţilor interesate va fi de natură să le creeze reflexul de a îşi exprima şi direct, la nivel european, poziţiile în domeniile sectoriale de interes predilect. Ne referim aici la stimularea unui anumit activism al părţilor interesate şi grupurilor de interese legitime din România în sensul fie al exprimării de către ele a unor poziţii în raport cu instituţiile europene, în procesele de consultare lansate de acestea sau, în forurile proprii asociative europene, care la rândul lor formulează poziţii asupra iniţiativelor legislative şi politicilor UE.
Conştientizarea importanţei trecerii la o paradigmă a consultării este puternic promovată de Uniunea Europeană, dar pentru a da roade e necesar şi un efort „prin noi înşine”. Nu numai pentru segmentul românesc este valabilă constatarea că în domeniile în care sectorul privat este puternic rezultatele pentru sistemul de coordonare sunt foarte bune; acolo unde sistemul privat este slab reprezentat nu există presiune si totul depinde de simpla voinţa politica şi/sau de competenţa, angajarea şi determinarea administraţiei publice.
Atât la nivel politic, cât şi tehnic, mulţi interlocutori ai GrupRomânia deplâng o anumită lipsă de reactivitate sau activism din partea stakeholder-ilor atunci când sunt consultaţi. Acest lucru conduce desigur, alături de precaritatea consultării „de sus în jos”, la diminuarea integrării eficiente a intereselor legitime ale beneficiarilor în formularea poziţiilor naţionale în domeniul afacerilor europene. Absolut toţi interlocutorii GrupRomânia s-au referit la importanţa trezirii interesului părţilor interesate de acţiona „de jos în sus” pentru o bună reprezentare a intereselor lor.
6 - Alte recomandãri pentru abordarea temelor „mãrunte”
Din reflecţiile de până acum s-a desprins concluzia necesităţii unei publicităţi mai mari asupra subiectelor de pe agenda comunitară care interesează beneficiarul român, în special dinspre palierul guvernamental. O campanie de cointeresare a stakeholder-ilor prin mijloace de comunicare pare esenţială, alături de determinarea instituţiilor publice în direcţia consultării. Crearea unor baze de date la dispoziţia instituţiilor publice cu asociaţii, organizaţii profesionale, conţinând şi persoane de contact ar putea fi o altă sugestie interesantă. Şi crearea unui post la Ministerul Afacerilor Europene de reprezentant pentru relaţia cu beneficiarii, cu atribuţii de monitorizare a proceselor de consultare ar putea fi o idee interesantă. În mod evident, toate aceste lucruri presupun anumite modificări în sfera instituţională. Pe aceasta o vom analiza însă (critic) într-un articol subsecvent.
Dan LUCA / Bruxelles
………….
Poziţiile pe care Bucureştiul le are în crearea politicilor europene nu includ şi opiniile beneficiarilor acestora, deci pot să nu le reprezinte interesele. Sugestii pentru îmbunătăţirea poziţionării României la Bruxelles.
1 - Cadrul general al temelor „mărunte"
În acest moment, peste 75% din legislaţia aplicată în România îşi are originea la Bruxelles. Această legislaţie nu priveşte în mod necesar securitatea naţională, politica externă, apărarea. Are a face mai degrabă cu consumatorul şi cu pieţele, cu calitatea aerului, cu apa, cu mâncarea. Uniunea Europeană nu înseamnă, aşadar, doar „temele mari” ale politicii externe. Nu înseamnă nici exclusiv Schengen, fonduri mai mult sau mai puţin rambursabile sau euro. Ea este pe lângă acestea şi locul de desfăşurare a unei laborioase activităţi tehnice, prin care aleşi şi funcţionari naţionali sau europeni încearcă, fără „glorie mediatică”, să contribuie prin legislaţie şi politici la ameliorarea vieţii noastre şi a familiilor noastre. Aşa-numitele „standarde europene” nu au apărut din senin. Ele sunt rodul unor negocieri care durează uneori ani de zile doar la nivelul experţilor tehnici, până la adoptarea lor de către nivelul politic. Uneori ele iau forma „celui mai mic numitor comun” european, alteori ele duc înainte proiectul european prin mai multă „integrare” în variile domenii sectoriale. Merită atenţie şi această Europă a noastră, a temelor „mărunte”, ale cărei decizii se adresează mai degrabă cotidianului cetăţeanului decât treburilor de stat.
2 - România deciziilor sectoriale
Cum se plasează România în formarea acestor decizii sectoriale europene? Sau cum ar trebui să se plaseze? Au fost întrebările care au preocupat vreme de doi ani GrupRomânia, un grup de reflecţie ad-hoc, apolitic, cu profil tehnic alcătuit din români din Bruxelles-ul European de provenienţă tripartită: din sfera instituţiilor comunitare, a mediului guvernamental şi din sectorul privat, care au în comun faptul că sunt implicaţi profesional de ani buni în mod direct, la Bruxelles, în diverse sectoare ale afacerilor europene. Punctul de pornire al oricărei reflecţii în aceste materii este în mod evident baza legislativă, în cazul nostru HG nr. 115/2008, privind sistemul de coordonare a afacerilor europene din România. Pentru o consultare avizată, la dezbaterile noastre am invitat actuali şi foşti demnitari, personalităţi care au sau au avut tangenţă cu afacerile europene.
Încercând să deschidem capota vehiculului care transportă la Bruxelles poziţia naţională şi o propulsează în negocieri constatăm existenţa a cel puţin două puncte nodale: formarea fondului poziţiei naţionale (I) şi aspectele instituţionale legate de modul de promovare a acestei poziţii (II).
Cu privire la primul aspect, pe care îl vom trata în continuare (urmând să rezervăm o altă ocazie celui de-al doilea), atât formularea din legislaţie, cât şi din realitatea practică rezultă o „problemă”: persistenţa la noi a unei culturi administrative „de sus în jos”, încetăţenită în România din motive istorice şi ancorată încă în mentalitatea colectivă. Este încă resimţit caracterul dispozitiv, fără rafinare consultativă al unor hotărâri luate în birouri din diverse ministere. Riscul e ca acestea să nu fie împărtăşite şi apoi să fie contestate de cei cărora le sunt adresate. Este valabil de prea multe ori în plan intern, dar şi în privinţa unor decizii asupra poziţiilor de susţinut la Bruxelles. Este dificilă şi implementarea unei măsuri de către beneficiarii lor în urma deciziilor luate fără consultarea acestora sau cu ignorarea expertizei şi a intereselor lor, cu atât mai mult în situaţia în care acestea sunt hotărâte la Bruxelles, unde specificităţile naţionale în diverse sectoare sunt atât de variate.
3 - Stakeholder-ii români - Starea de drept
În context, apare ca necesară generalizarea formulării împreună cu stakeholder-ii (cu părţle interesate, cu beneficiarii) a poziţiilor naţionale şi pregătirea cu ajutorul lor, ţinând cont de competenţele, cunoştinţele şi interesele lor sectoriale legitime, a propunerilor şi alternativelor tehnice asupra cărora să se exprime apoi nivelul decizional politic.
Legislaţia română (art. HG 115/2008) prevede consultarea stakeholder-ilor în două puncte ale sistemului de coordonare:
1. O posibilitate de convocare a lor în cadrul grupurilor de lucru constituite sub coordonarea ministerelor de linie sau a DAE pentru formularea poziţiei la nivel de fond. Conform art. 8 (al. 9) al hotărârii, la lucrările grupurilor de lucru amintite „pot fi invitate”: Academia Română, Institutul European Român, cercetare-universităţi, ONG-uri şi experţi independenţi. Este evidentă importanţa unei bune fundamentări teoretice a unei poziţii naţionale. Nicăieri nu se vorbeşte însă aici de adevăraţii stakeholder-i, despre reprezentanţii mediului economic, sindical, antreprenorial, profesional etc. Aceştia sunt cei care ar trebui invitaţi cu predilecţie să participe în cadrul grupurilor de lucru menţionate.
2. În elaborarea proiectului de mandat (poziţia naţională de apărat şi promovat la Bruxelles), ministerul sau instituţia care gestionează fondul are obligaţia de a informa şi consulta autorităţile locale, organizaţiile patronale, sindicale, civice sau alte organizaţii active în domeniile acoperite de propunerea legislativă a Consiliului. Obligaţia are o dozã de relativism conform textului art. 11 (al. 2) din aceeaşi Hotãrâre Guvernamentala, intrucât instituţia poate opta între informare şi consultare. O astfel de obligaţie ar trebui să vizeze şi grupurile de interese legitime din sectoarele economice şi profesionale.
4 - Eficienţa şi transparenţa sistemului românesc - Starea de fapt
Trebuie precizat în acest punct, pentru o corectă informare a cititorului, că, la cinci ani de la aderare, sunt consultaţi în multe situaţii actori din aceste sectoare de către ministere. Opiniile pe care le-am recoltat de la interlocutorii „GrupRomânia” asupra eficacităţii consultării stakeholder-ilor români în procesele legislative europene sunt contradictorii. Ele variază între exprimarea caracterului firesc al acestor consultări prin intermediul ministerului de linie care conduce grupul de lucru şi manifestarea scepticismului. În acelaşi timp, informaţiile „din teren” sugerează că, de-a lungul timpului, în anumite dosare, poziţia României este una foarte bine fundamentată, în vreme ce în altele poziţionarea este în cel mai bun caz circumstanţială, dacă nu una amintind de o „politică a scaunului gol” - din care pare a lipsi, însă, elementul de opoziţie.
Adevărul cu privire la eficacitatea consultării stakeholder-ilor se află cel mai probabil undeva pe linia mediană. Cert este că acestei consultări nu i se pot conferi atribute de exhaustivitate. Mai mult, consultarea şi informarea au loc doar la începutul procesului de formare a poziţiei, legea nu prevede o continuitate a ei pe parcursul negocierilor, iar acest lucru ar trebui consfinţit pentru viitor. O obligaţie similară pentru convocarea în cadrul grupurilor de lucru în mod permanent a stakeholder-ilor ar trebui să se adauge la posibilitatea consultării forurilor ştiinţifice prezentată anterior. Obligaţia ar trebui să fie mai fermă şi mai transversală, de regăsit în mai multe etape ale procesului de formare a deciziei în afaceri europene.
Insuficienta consultare a stakeholder-ilor poate avea ca important efect negativ faptul că interesul real de fond, neidentificat sau nefundamentat în amonte, cade victimă alianţelor „tradiţionale” la faţa locului (în realitate, exclusiv conjunctural-politice) realizate de palierul decizional atunci când poziţia de apărat este insuficient motivată sau analizată. Aceste alianţe sunt realizate de regulă la Bruxelles de către oamenii din Reprezentanţa Permanentă, a căror activitate este de tip diplomatic şi tehnic deopotrivă, desfăşurându-se uneori şi cinci zile pe săptămână în grupuri de lucru cu membri din toate statele membre. Poziţionarea conjuncturală sau, altfel spus, cea prin raportare la poziţia altor state membre le este în mod firesc mai la îndemână atunci când poziţia pe care o primesc de la Bucureşti este una insuficient de pertinent fundamentată.
Alt efect negativ poate fi faptul că în plan non-guvernamental, lobby-ul individual al actorilor din sfera „micro” necoordonat sau în dizarmonie cu „poziţia naţională” riscă să piardă din eficacitate.
5 - Cãtre o culturã a consultãrii în România
Stakeholder-ii (beneficiarii) pot fi afectaţi în mod negativ de o decizie la luarea căreia interesul lor nu a putut fi luat în considerare. Este evidentă necesitatea formării unor poziţii naţionale fundamentate şi incluzive în domeniul afacerilor europene, cu înglobarea poziţiilor stakeholder-ilor. Instituţiile europene ştiu acest lucru şi pun un accent mare pe consultarea asociaţiilor europene ale destinatarilor politicilor pe care le pun la cale. Există chiar obligativitatea acestei consultări la nivel UE.
Procesul de consultare este văzut de legislatorii europeni şi de Comisie, titularul iniţiativei legislative, ca o situaţie de „win-win” (câştigătoare pentru ambele părţi). Acesta ar fi un argument în plus pentru consolidarea şi mai mult în legislaţia noastră a obligativităţii consultării părţilor interesate în formularea poziţiei naţionale în diversele etape ale proceselor decizionale europene.
În realitate ar putea fi adaptate sau „aduse la scara” sistemului de coordonare al afacerilor europene o parte dintre prevederile legii nr. 52/2003 privind transparenta decizionala in administraţia publică. În fapt formularea unei decizii asupra poziţiei autorităţilor naţionale 1) se desfăşoară la nivelul administraţiei publice şi 2) este o poziţie asupra unei viitoare decizii direct aplicabile sau transpuse, aşadar perfect inscriptibil în domeniul de aplicare a legii 52/2003. O coordonare legislativă între această lege şi sistemul prevăzut de HG 115/2008 ar fi mai mult decât dezirabilă.
Mai mult, o implicare „de sus în jos” a părţilor interesate va fi de natură să le creeze reflexul de a îşi exprima şi direct, la nivel european, poziţiile în domeniile sectoriale de interes predilect. Ne referim aici la stimularea unui anumit activism al părţilor interesate şi grupurilor de interese legitime din România în sensul fie al exprimării de către ele a unor poziţii în raport cu instituţiile europene, în procesele de consultare lansate de acestea sau, în forurile proprii asociative europene, care la rândul lor formulează poziţii asupra iniţiativelor legislative şi politicilor UE.
Conştientizarea importanţei trecerii la o paradigmă a consultării este puternic promovată de Uniunea Europeană, dar pentru a da roade e necesar şi un efort „prin noi înşine”. Nu numai pentru segmentul românesc este valabilă constatarea că în domeniile în care sectorul privat este puternic rezultatele pentru sistemul de coordonare sunt foarte bune; acolo unde sistemul privat este slab reprezentat nu există presiune si totul depinde de simpla voinţa politica şi/sau de competenţa, angajarea şi determinarea administraţiei publice.
Atât la nivel politic, cât şi tehnic, mulţi interlocutori ai GrupRomânia deplâng o anumită lipsă de reactivitate sau activism din partea stakeholder-ilor atunci când sunt consultaţi. Acest lucru conduce desigur, alături de precaritatea consultării „de sus în jos”, la diminuarea integrării eficiente a intereselor legitime ale beneficiarilor în formularea poziţiilor naţionale în domeniul afacerilor europene. Absolut toţi interlocutorii GrupRomânia s-au referit la importanţa trezirii interesului părţilor interesate de acţiona „de jos în sus” pentru o bună reprezentare a intereselor lor.
6 - Alte recomandãri pentru abordarea temelor „mãrunte”
Din reflecţiile de până acum s-a desprins concluzia necesităţii unei publicităţi mai mari asupra subiectelor de pe agenda comunitară care interesează beneficiarul român, în special dinspre palierul guvernamental. O campanie de cointeresare a stakeholder-ilor prin mijloace de comunicare pare esenţială, alături de determinarea instituţiilor publice în direcţia consultării. Crearea unor baze de date la dispoziţia instituţiilor publice cu asociaţii, organizaţii profesionale, conţinând şi persoane de contact ar putea fi o altă sugestie interesantă. Şi crearea unui post la Ministerul Afacerilor Europene de reprezentant pentru relaţia cu beneficiarii, cu atribuţii de monitorizare a proceselor de consultare ar putea fi o idee interesantă. În mod evident, toate aceste lucruri presupun anumite modificări în sfera instituţională. Pe aceasta o vom analiza însă (critic) într-un articol subsecvent.
Dan LUCA / Bruxelles
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
