Ne apropiem de
alegerile europarlamentare din 2014, o şansa ca liderii europeni să fie mai
vizibili pentru cetătenii europeni. Explicam dilema “cine conduce UE?” într-un
recent articol pe care l-am publicat în Jurnal
de Dâmboviţa.
Ȋl regăsiţi integral în
continuare:
......................
Prin recentul
tratat european se credea că s-a găsit răspuns la întrebarea Secretarului de
Stat american Henry Kissinger: „Dacă eu vreau să sun Europa, eu pe cine sun?”.
Adevărul este că suntem încă departe de un răspuns clar. Întrebare naşte încă
discuţii ample legate de liderii instituţiilor europene şi de rolul acestora.
Preocupările s-au intensificat anul trecut, când, aproape anecdotic, după
decernarea Uniunii Europene a premiului Nobel pentru pace, au fost nevoie de
câteva zile pentru a se stabili cui să i se înmâneze acesta.
După aproape o
săptămână, s-a decis. Trei persoane – preşedintele Comisiei Europene José
Manuel Barroso, preşedintele Consiliului Herman Van Rompuy şi cel al
Parlamentului European, Martin Schulz, au reprezentat Uniunea la acest
eveniment. Rămânea totuşi o dilemă – cine va susţine discursul de mulţumire şi
cui i se vor oferi banii primiţi, care în mod tradiţional au o destinaţie
caritabilă.
În final, la Oslo,
discursul tradiţional a fost rostit, în numele UE, de către Van Rompuy şi
Barroso. Între „inovaţiile” Tratatului de la Lisabona – propuse încă din
perioada experimentului eşuat al Tratatului Constituţional – sunt funcţia de
preşedinte al Consiliului European, ales pentru un mandat de doi ani şi
jumătate şi chiar un şef al diplomaţiei europene. Aceste roluri sunt jucate în
prezent de Herman van Rompuy şi respectiv de către Catherine Asthon.
Cea mai vizibilă şi
influentă personalitate UE rămâne însă preşedintele Comisiei Europene, pentru
încă un an şi un mai mult José Manuel Durao Barroso. Nici rolul Uniunii în plan
internaţional nu pare a fi intrat într-un scenariu de „boom” cu un Serviciu de
Acţiune Externă de sine stătător, cu o organigramă compozită, limitată în
atribuţii şi suferindă motivaţional. Preşedinţia Uniunii Europene, care se
schimbă la fiecare şase luni, nu mai lasă în ultimii ani aceeaşi putere
statelor care ajung prin rotaţie în această funcţie, odată cu intrarea în
vigoare a controversatului Tratat de la Lisabona.
Din 2009,
organizarea summiturilor a rămas în seama preşedintelui permanent al
Consiliului European, însă importanţa mandatului nu este de neglijat, deşi a
fost mult diminuată. „Tratatul de la Lisabona a creat şi postul de Înalt
Reprezentant al UE pentru afaceri externe, al cărui actual titular, Catherine
Ashton, prezidează reuniunile miniştrilor de externe şi reprezintă diplomaţia
europeană atât în faţa Parlamentului European, cât şi în afara Uniunii”,
preciza un comentariu difuzat de France Presse.
De exemplu,
ambasadorul Chinei la Varşovia a fost întrebat recent de jurnalişti pe cine
sună preşedintele chinez pentru a discuta despre problemele UE? Pe Van Rompuy?
Catherine Ashton? Barroso? Acesta preciza că „organizarea UE este foarte
complexă. Cu toate acestea, pentru noi nu este important pe cine sunăm, ci să
obţinem rezultatul aşteptat. Cooperarea UE-China este setată la toate
nivelurile, astfel încât comunicarea noastră merge foarte bine. Nu contează pe
cine sunăm atâta timp cât este bine pentru contactele noastre bilaterale”.
Aş putea face o comparaţie
cu Statele Unite ale Americii. Cetăţenii europeni recunosc numele preşedintelui
american mai bine ca pe cel al nostru, al europenilor. Admirăm de asemenea
campania lui Obama şi poate chiar îi invidiem pe americani pentru că au un
sistem în care cei care vor să aibă puterea luptă pentru ea. Alegerile europene
din 2014 trebuie să ofere „feţele umane” de care au nevoie cetăţenii pentru un
vot democratic real, care să ofere legitimitate liderilor europeni.
Dan LUCA /
Bruxelles
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu