Unul dintre
efectele globalizării este şi mobilitatea mondială în educaţie şi carieră, însă
fără a pierde contactul cu ţara mamă. Despre toate acestea, legat în special de
tânărul român şi cu exemple concrete, scriam într-un recent material apărut în Cariere.
Celor
interesaţi de subiect, le recomand lecturarea integrală a articolului:
………
Mi-am propus să
abordez o problemă care revine obsesiv în mass media românească. Este vorba de
faimoasa plecare în străinătate şi apoi, şi mai spectaculoasă, reîntoarcere a
românilor în „ţara mamă˝. Posibilităţile actuale de a studia şi a munci în
străinătate, la care contribuie programele de mobilităţi avute la dispoziţie,
fac din experienţa plecării din ţară, un lucru aproape banal. Este recunoscut
de către societatea românească?
Înainte de anul
1989 era vorba de ceva de genul „fie în ţară, fie plecat˝. Nu exista
fluiditatea de a veni şi a te întoarce. Această traumă o avem încă în limbajul
colectiv al României. Vorbim de românul care pleacă în străinătate, de parcă
asistăm la ceva total, fără scăpare, fără întoarcere. Românii au fost obişnuiţi
să călătorească, în acest context trebuie amintite faimoasele plecări ale
ţăranilor români de la începutul secolului al XX-lea, la muncă în Statele
Unite. Aceştia lucrau în Chicago sau Detroit, iar după 2-3 ani se întorceau,
iar cu venitul agonisit îşi cumpărau o pereche de boi pentru a lucra mai
eficient pamântul. Dar nimeni nu zicea că ei au plecat din ţară.
Închistat de
dictatura comunistă, românul a pierdut sensul mobilităţii europene sau
mondiale. Împinşi de oportunităţile oferite de globalizare, britanicul, olandezul,
francezul şi alte naţii libere au căutat binele chiar şi departe de ţara lor.
Nimeni însă nu consideră că un olandez care lucrează pentru o firmă de extracţie a petrolului în Rusia a
plecat din ţară, neamţul care lucrează în sectorul financiar din New York nu a
părăsit de fapt Germania. Ei au căutat să îşi pună în valoare calităţile de
care dispun pentru a avea o viaţă mai bună unde s-a ivit oportunitatea.
Avem şi noi
astfel de exemple, de compatrioţi pe care cu greu poţi să-i închistezi într-un
pătrăţel geografic. Nadia Comăneci navighează fără
probleme între Statele Unite şi România. A plecat Nadia din România? S-a
întors? Da, a plecat din ţară pe vremea comuniştilor, dar acum e şi în ţară şi
în afara ei, în acelaşi timp. Ion Țiriac e la fel. E şi în ţară şi în loja de
la Roland Garros, fără să îţi dai seama.
Dar sunt şi
alţi tineri care au ales să studieze, să se perfecţioneze şi să se dezvolte
profesional continuu dincolo de graniţele ţării, deşi prea puţini compatrioţi le
cunosc realizările. Sunt mii de studenţi care pleacă anual în străinătate, să
zic obţin o licenţă la o universitate din Franţa, apoi urmează un master în
Danemarca, un stagiu de pregătire la Barcelona, şi ajung să lucreze într-o
companie japoneză în Munchen. E normal, asta înseamnă globalizarea şi sistemul
rezultat.
Nu mai putem
vorbi de români plecaţi şi români care au ales „să reziste în ţară˝,
„sacrificându-se pentru ţară, că trebuie să facă şi asta cineva˝. În momentul de faţă vorbim de români globalizaţi, care şi-au făcut curajul,
pentru că nu este uşor, să încerce lumea largă, să îşi facă un rost pe alte
meleaguri, să înveţe să gândească în alte limbi, să descopere cu adevărat ce
înseamnă toleranţa culturală. Aceşti români îi întâlnim în Germania, în Spania,
în Canada, Statele Unite şi chiar în Bruxelles. Ei nu sunt statici, acum sunt
în Noua Zeelandă, mâine cu serviciul şi viaţa în Marea Britanie. Călătoresc,
descoperă, acumulează cunoştinţe, sunt utili în locuri greu de imaginat. Cunosc
mii de astfel de români, implantaţi în firme farmaceutice din Brazilia, IT-işti
la companii grele americane, oameni de finanţe în polul financiar londonez sau
coordonând proiecte de infrastructură în Germania.
Studiul şi
practica în străinătate deschid tânărului noi orizonturi, noi culturi, noi
relaţii. În contextul actual, când piaţa este dominată de fenomenul
globalizării, experienţa în străinătate este crucială.
Compania
Schneider Electric, lansa în urmă cu ceva vreme un program internaţional de
recrutare, cunoscut sub numele de Marco Polo, destinat absolvenţilor cu studii
de profil pentru construirea experienţei profesionale în afara graniţelor ţării
de origine. După perioada celor doi ani, cei aleşi se pot bucura de
experienţa câştigată în urma lucrului într-un mediu multicultural şi de un CV
atractiv dacă doresc să aplice pentru obţinerea altor joburi.
Locuiesc de 16
ani în Belgia, dar nu am plecat din România!
Bun venit
tânărului român în era globalizării!
Dan LUCA /
Bruxelles
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu