Dan LUCA – articol în Ziarul Financiar: “Românii care emancipează țara”

Emanciparea unei țări are nevoie de catalizatori. Sunt românii din Bruxelles unul dintre ei? Răspunsul, în articolul meu publicat astăzi în Ziarul Financiar.

 

----

Recent am redescoperit o informație care m-a pus pe gânduri. Ne amintim cu toții lecțiile de istorie despre România secolului al XIX-lea și despre generația pașoptistă – acea elită care a schimbat destinul țării. Personalități precum Mihail Kogălniceanu, Nicolae Bălcescu, Ion Ghica, C. A. Rosetti sau Vasile Alecsandri au studiat în marile centre universitare europene, vorbeau mai multe limbi străine, cunoșteau cultura occidentală și își construiseră relații solide în mediile politice și intelectuale ale vremii. Întorși acasă, au devenit promotorii modernizării României.

 

Puțini și-au pus însă întrebarea: câți erau, de fapt, acești pașoptiști? Este dificil de identificat o cifră exactă, dar estimările istorice vorbesc despre cel mult o sută de persoane. Un grup restrâns, dar suficient de influent pentru a orienta România către Europa și către modernitate.

 

Pornind de la această observație, putem construi o paralelă peste aproape două secole. Nu cumva românii care lucrează astăzi în Bruxelles-ul european reprezintă o generație contemporană de „emancipatori” ai României? Câți sunt aceștia și ce rol joacă ei în apropierea țării noastre de nucleul decizional european?

 

De aproape 30 de ani urmăresc cu interes evoluția comunității românești din Bruxelles-ul european. Din această preocupare s-a născut și Clubul „România-UE”, înființat oficial în anul 2003.

 

Merită să ne reamintim contextul începutului anilor 2000. România se afla în plin proces de negociere a aderării la Uniunea Europeană, iar comunitatea românilor din Bruxelles era încă foarte restrânsă. Românii nu lucrau încă în instituțiile europene, deoarece țara noastră nu devenise stat membru al Uniunii Europene. În schimb, exista un nucleu de profesioniști activi în reprezentanțe ale mediului de afaceri, organizații europene, firme de consultanță, think tank-uri, organizații internaționale și companii private care urmăreau îndeaproape evoluția politicilor europene. Erau pionierii unei prezențe românești în capitala Europei.

 

În acei ani, întâlnirea unui compatriot devenea aproape un eveniment. Fiecare conversație era o oportunitate de a discuta despre România, despre negocierile de aderare și despre modul în care experiența acumulată la Bruxelles putea contribui la apropierea țării noastre de Uniunea Europeană.

 

Printr-o conjunctură favorabilă, aveam întâlniri frecvente cu domnul Vasile Pușcaș, pe atunci Ministru Delegat la Ministerul Integrării Europene și Negociator-șef al României cu Uniunea Europeană. Îi povesteam că nu sunt singurul român care activează în sectorul privat din Bruxelles-ul european și că există deja o comunitate de profesioniști care ar putea reprezenta o resursă importantă pentru România.

 

Din aceste discuții s-a conturat o idee simplă, dar cu efecte importante: construirea unui prim pod de comunicare între România instituțională și românii care activau în Bruxelles-ul european.

 

Prima întâlnire a avut loc la 23 aprilie 2002 și poate fi considerată prima reuniune formală dintre românii din mediul afacerilor europene de la Bruxelles și reprezentanții Guvernului României. Inițiativa a fost bine primită, iar întâlnirile au continuat ulterior, aproximativ o dată la trei luni.

 

La reuniunea din februarie 2003 au participat doi miniștri – Vasile Pușcaș și Vasile Dâncu –, precum și șeful Misiunii României pe lângă Uniunea Europeană, Lazăr Comănescu. Cred că ne-am strâns atunci în jur de 60 de persoane. În realitate, comunitatea era deja mai numeroasă. În anii anteriori adunasem peste o sută de contacte într-o bază de date care devenise cunoscută neoficial drept „lista lui Dan”.

 

La început nu consideram necesară o structură formală. Comunitatea funcționa firesc, pe baza relațiilor profesionale și personale. Totuși, pe măsură ce interesul creștea, am realizat că succesul inițiativei trebuia organizat. Era nevoie de un instrument care să faciliteze comunicarea, schimbul de informații și consolidarea relațiilor dintre românii din capitala Europei.

 

Astfel, la 4 aprilie 2003, transmiteam primul mesaj oficial prin care anunțam înființarea Clubului „România-UE” Bruxelles.

 

În 2006 am lansat probabil cel mai ambițios proiect al Clubului de până atunci. Pornind de la rezultatele unui sondaj de opinie desfășurat în perioada 12 martie – 22 aprilie 2006 asupra imaginii României în Bruxelles, ne-am propus să identificăm locul pe care România îl ocupa în Europa extinsă și să formulăm direcții concrete pentru consolidarea contribuției țării noastre la proiectul european.

 

Nu anticipasem interesul extraordinar pe care colegii europeni îl vor manifesta pentru această cercetare. Chestionarul a fost completat de un număr impresionant de respondenți, demonstrând că România era deja o țară despre care se vorbea și asupra căreia exista o opinie bine conturată.

 

Rezultatele au fost prezentate oficial la 28 iunie 2006, în Parlamentul European, prin lansarea studiului „Amprenta României” („Footprint Romania”), eveniment care a generat o dezbatere consistentă despre imaginea și rolul României în cadrul Uniunii Europene.

Privind acum în urmă, este evident cât de mult s-a schimbat situația.

 

Astăzi, instituțiile europene reunesc aproximativ 2.000 de cetățeni români. Se poate spune că România și-a ocupat pe deplin „cota de țară”, existând chiar analize recente în presa europeană care vorbesc despre o ușoară suprareprezentare a românilor în administrația comunitară.

 

Mai interesant este însă un alt fenomen.

 

Mulți dintre românii care au intrat în instituțiile europene pe poziții de debutanți în 2007 au crescut profesional odată cu instituțiile în care lucrează. După aproape două decenii de experiență, numeroși colegi ocupă astăzi funcții de șefi de unitate, coordonând echipe și gestionând dosare europene de mare complexitate.

 

Avem deja câteva zeci de compatrioți aflați pe poziții de management în executivul european, ceea ce reprezintă o realizare remarcabilă. La nivelul funcțiilor de director suntem încă insuficient reprezentați, însă este foarte probabil ca această diferență să fie recuperată în următorii ani. Evoluția profesională este firească și depinde, în mare măsură, de timp și de acumularea experienței.

 

Important este să înțelegem că România dispune astăzi de o resursă umană de excepție, iar provocarea este să știm cum să valorificăm această expertiză.

 

Un rol esențial îl joacă, desigur, Reprezentanța Permanentă a României pe lângă Uniunea Europeană, adevărata proiecție a Guvernului României la Bruxelles. După experiența exercitării Președinției Consiliului Uniunii Europene, instituția și-a consolidat capacitatea administrativă și funcționează astăzi ca o veritabilă curea de transmisie între administrația românească și sistemul instituțional european.

 

Provocările României nu se află însă la Bruxelles, ci mai degrabă la București. Capacitatea administrativă a ministerelor de linie de a lucra eficient cu instituțiile europene rămâne insuficient dezvoltată, iar aceasta este o temă care merită o analiză separată.

 

Există însă o altă categorie de profesioniști, mult mai puțin vizibilă în spațiul public, dar extrem de valoroasă pentru România.

 

Sute de români lucrează astăzi în Bruxelles reprezentând interesele marilor companii multinaționale, ale asociațiilor europene sectoriale, ale organizațiilor societății civile și ale firmelor de consultanță specializate în public affairs, comunicare și managementul proiectelor europene.

 

Este suficient să privim lista angajatorilor pentru a înțelege nivelul de expertiză atins. Românii ocupă poziții importante în companii precum Shell, Novartis, ExxonMobil, E.ON, Google, General Electric, Lego, Bristol Myers Squibb, PPC, Siemens sau Eli Lilly. Această prezență demonstrează că specialiștii români au devenit competitivi într-una dintre cele mai sofisticate piețe profesionale din lume, acolo unde competența tehnică, capacitatea de negociere și înțelegerea mecanismelor europene reprezintă condiții obligatorii.

 

Dacă adunăm funcționarii europeni, diplomații, experții din organizațiile europene, reprezentanții companiilor și consultanții specializați în afaceri europene, putem estima că aproximativ 2.500 de români lucrează astăzi în Bruxelles-ul european.

 

Privită în ansamblu, această comunitate reprezintă probabil cea mai concentrată resursă de expertiză europeană pe care România a avut-o vreodată în afara granițelor sale.

Poate că nu vorbim despre o generație de revoluționari, așa cum au fost pașoptiștii. Contextul istoric este diferit, iar provocările sunt altele. Dar, asemenea lor, acești români au acumulat experiență în centrul deciziei europene, au construit rețele profesionale solide și înțeleg mecanismele prin care se modelează viitorul continentului.

 

Istoria ne arată că uneori câteva zeci sau câteva sute de oameni bine pregătiți pot schimba direcția unei țări. Astăzi nu mai vorbim despre o sută de oameni, ci despre aproximativ 2.500 de profesioniști români aflați în inima Europei.

 

Materialul de față nu își propune să ofere concluzii definitive și nici să formuleze politici publice. El reprezintă, înainte de toate, o fotografie a unei evoluții remarcabile. O imagine a drumului parcurs de comunitatea românilor din Bruxelles-ul european, în pragul aniversării a 20 de ani de la aderarea României la Uniunea Europeană.

 

Este util să înțelegem de unde am plecat. Numai astfel vom putea aprecia unde am ajuns și, mai ales, cum putem valorifica în viitor această extraordinară resursă umană pe care România a construit-o în centrul Europei.

 

Dan LUCA / Bruxelles

Contribuție la un articol publicat de Ziarul Financiar: “Modelul social european la testul competitivității industriale”

Alături de Simona Stănescu (Institutul de Cercetare a Calității Vieții), am analizat conceptul de „competitivitate socială”, o abordare integrată a relației dintre Europa socială și competitivitatea industrială. Articolul nostru a fost publicat astăzi în Ziarul Financiar.

 

----
Sistemul social european este una dintre cele mai importante realizări ale Uniunii Europene. Deși nu are o definiție oficială unică și nu reproduce un model național al statului bunăstării, acesta se bazează pe principii comune. Creșterea economică este însoțită de redistribuire, protecție socială și acces universal la servicii publice esențiale. Îmbinarea economiei de piață cu solidaritatea socială diferențiază Europa și susține coeziunea socială și calitatea vieții.

 

Acest sistem s-a consolidat după al Doilea Război Mondial. Creșterea economică și industrializarea au permis dezvoltarea educației, sănătății și protecției sociale. Dezvoltarea economică și progresul social au evoluat împreună. Astăzi, rolul statului bunăstării se reduce treptat, iar responsabilitatea individuală capătă o pondere tot mai mare.

 

Funcționarea sistemului este influențată de arhitectura Uniunii Europene. Piața unică și moneda euro au aprofundat integrarea economică. În schimb, competențele fiscale și sociale rămân în mare parte la nivel național. Din acest motiv, statele membre finanțează propriile sisteme de protecție socială. Rezultatul este existența unor diferențe importante între serviciile publice și capacitatea de răspuns la crize.

 

Această descentralizare instituțională constituie una dintre principalele surse de tensiune ale proiectului european. Piața este integrată la nivel continental, însă resursele fiscale și mecanismele de redistribuire rămân predominant naționale. În perioade de stabilitate economică, această arhitectură poate funcționa relativ eficient. În schimb, în contextul unor crize majore, lipsa unei capacități fiscale comune limitează considerabil posibilitatea unei reacții rapide și uniforme la nivel european.

 

Modelul social european a fost construit într-o perioadă în care Europa ocupa o poziție dominantă în economia globală, beneficiind de avantaje competitive semnificative în industrie, tehnologie și comerț internațional. Astăzi, acest context s-a modificat profund. Globalizarea, migrația, digitalizarea și redistribuirea centrelor de producție către Asia au redus avantajele comparative tradiționale ale economiei europene. În același timp, competiția tehnologică s-a intensificat, iar investițiile necesare pentru menținerea competitivității au devenit considerabil mai mari.

 

Presiunile externe exercitate asupra economiei europene provin atât din partea Statelor Unite ale Americii, cât și din partea marilor economii asiatice. Aceste evoluții se reflectă inclusiv în domeniul sănătății. Dezbaterile curente privind prețul medicamentelor inovatoare, finanțarea cercetării biomedicale, autonomia strategică în producția farmaceutică sau accesul la terapii avansate devin tot mai complexe. Europa se străduiește să mențină accesibilitatea universală a serviciilor medicale, însă costurile asociate inovării cresc într-un ritm superior capacității tradiționale de finanțare a sistemelor publice. În paralel, politicile climatice și tranziția energetică generează la rândul lor costuri suplimentare pentru industrie, accentuând preocupările privind competitivitatea economică.

 

Discuțiile privind aprofundarea pieței interne, dezvoltarea Uniunii Piețelor de Capital, consolidarea politicii industriale europene și armonizarea unor politici fiscale sau sectoriale reprezintă răspunsuri logice la aceste provocări. Totuși, implementarea lor este dificilă din punct de vedere politic, întrucât presupune transferuri suplimentare de competențe către nivelul european și compromisuri între interese economice naționale adesea divergente. Echilibrul dintre suveranitatea statelor membre și eficiența decizională europeană rămâne una dintre cele mai sensibile teme ale procesului de integrare.

 

Experiența ultimelor două decenii arată că Uniunea Europeană tinde să avanseze instituțional în perioade de criză. Criza financiară globală din 2008 a determinat consolidarea guvernanței economice și a mecanismelor de supraveghere bancară. Pandemia de COVID-19 a condus la crearea unor instrumente fiscale comune fără precedent și la lansarea programului de redresare finanțat prin împrumut comun. Nu în ultimul rând, criza de securitate declanșată în 2022 a accelerat cooperarea în domeniul energiei, apărării și al autonomiei strategice. Aceste exemple sugerează că integrarea europeană este adesea impulsionată de necesitatea gestionării unor șocuri externe majore.

 

Cu toate acestea, fiecare dintre aceste crize readuce în prim-plan aceeași întrebare fundamentală: cum poate Europa să își păstreze nivelul ridicat de protecție socială fără a compromite competitivitatea economiei care îl finanțează? Răspunsul nu poate consta exclusiv în reducerea cheltuielilor sociale, dar nici în ignorarea limitelor economice ale finanțării acestora. Este necesară o schimbare de paradigmă, în care politicile sociale și cele economice să fie concepute ca elemente complementare ale aceleiași strategii de dezvoltare durabilă.

 

Conceptul de competitivitate socială câștigă tot mai mult teren în dezbaterea europeană. Acesta pornește de la ideea că investițiile în educație, sănătate, protecție socială și cercetare nu sunt simple cheltuieli, ci investiții în capitalul uman și în reziliența economiei. În această logică, performanța economică nu mai este evaluată doar prin costul forței de muncă sau nivelul taxării, ci și prin capacitatea unei societăți de a inova, de a menține coeziunea socială și de a se adapta la schimbările economice și tehnologice.

 

Din această perspectivă, competitivitatea și protecția socială nu se exclud, ci se susțin reciproc. Menținerea standardelor sociale europene depinde de o economie capabilă să genereze productivitate, inovare și creștere. Fără această bază economică, sistemele de protecție socială riscă o erodare lentă, determinată de diminuarea resurselor necesare finanțării lor.

 

Dan Luca este expert în afaceri europene și comunicare strategică, desfășurându-și activitatea la Bruxelles încă din 1997. Este autorul cărții Mapping the Influencers in EU Policies, publicată de Palgrave Macmillan în 2020.

 

Simona Stănescu este cercetător științific I la Institutul de Cercetare a Calității Vieții (ICCV), Academia Română, specializată în politici sociale, statul bunăstării, demografie, economie socială și dezvoltarea serviciilor sociale.

 

Dan LUCA / Bruxelles