Realizările Uniunii Europene

Acum câteva săptămâni publicam un articol despre „refuzul irlandez” şi am primit unele semnale că aş încerca să îi susţin pe eurosceptici. Departe de mine acest gând, chiar declar că am mare încredere în proiectul european. Că sunt multe de schimbat în Uniune, în special în abordare şi conducere, este altă problemă.

Să nu uităm însă că Uniunea Europeană a apărut din nevoia de a nu mai avea niciodată un război mondial. Aceasta a fost speranţa lui Jean Monet şi a celorlalţi vizionari care au lansat în 1950 ideea integrării europene, ce părea un vis imposibil după epoca întunecată a războiului. Planul lor, visul lor a fost integrarea voluntară a economiilor Europei atât de strâns încât războiul nu mai era o opţiune. Şi au reuşit, iar succesul lor se traduce într-o valoare europeană clară şi palpabilă: pacea. Între statele membre nu au mai existat războaie după 1950.

O altă valoare, care a venit ca un produs secundar al primei, este prosperitatea. Modelul economic integraţionist al Uniunii Europene a dus nu numai la dezvoltarea economică în unele ţări membre, ci şi la o creştere în toate ţările membre, şi, în timp, la reducerea decalajelor dintre regiunile mai bogate şi cele mai sărace ale Uniunii. Cum s-a reuşit acest lucru? Prin aplicarea concretă a unei alte valori europene: solidaritatea. Solidaritatea celui care are mai mult cu cel care are mai puţin, solidaritatea celui mai norocos cu cel cu mai puţine şanse. S-a făcut astfel marele salt de la modelul de dezvoltare învingător-învins la modelul prin care toată lumea are de câştigat.

Pace, prosperitate, solidaritate. Iată doar trei valori ale Uniunii Europene care chiar şi singure pot explica de ce Uniunea a devenit de-a lungul istoriei sale un magnet pentru restul continentului. Tot mai multe state şi-au dorit să aplice acelaşi model pentru a se putea bucura de aceste valori. Dar ele nu sunt singurele valori europene. O altă valoare, la care ţinem foarte mult este libertatea: libertatea de expresie, libertatea de asociere, libertatea de a studia şi a munci în orice alt stat membru al Uniunii. În aceste valori găsim resorturile intime ale majorităţii covârşitoare a românilor care sunt în favoarea Uniunii Europene, pentru că vor ca în ţara lor să fie pace, prosperitate, solidaritate şi libertate.

Dan Luca / Bruxelles

“Structuri mondiale” în afaceri europene

Am scris mult în ultimele luni despre grupurile de interes europene şi despre eventualele lor “proiecţii” pe structura românească, adică mai pe româneşte spus: cum relaţionează industria românească sectorială cu Bruxelles-ul european.

Există însă în Bruxelles şi o prezenţă a “structurilor mondiale”. Câteva cuvinte despre Organizaţia Naţiunilor Unite şi Bruxelles-ul european. E suprinzător poate, dar există un birou de reprezentare pentru capitala Europei, foarte bine pus la punct. Aşa cum se vede şi pe pagina de prezentare puternice organizaţii sectoriale sunt bine implementate.

Câteva exemple despre rolul acestor birouri.

Albena Arnaudova, cea care se ocupă de comunicare la Bruxelles pentru Organizaţia Mondială de Sănătate, preciza că “se lucrează foarte bine cu instituţiile europene, în special pe dosarele tehnice”.

Sylvie Motard, cea care coordonează biroul european al Programului de Mediu al ONU - UNEP explicând cât de important este să se dea vizibilitate proiectelor de mediu ale ONU în capitala Europei, preciza că “se lucrează foarte bine cu sectorul nonguvernamental din UE”.

Bernd Hemingway, reprezentantul regional al International Organization for Migration (IOM), sublinia şi el importanţa strategică a Bruxelles-ului: “Relaţia cu UE este importantă din punct de vedere al politicilor şi al implementării proiectelor pe care le avem.”

“Dacă analizăm dinamica legislativă în domeniul refugiaţilor din UE ne dăm seama că expertiza noastră contează foarte mult în peisajul comunitar”, adăuga Gilles Van Moortel, Press and Public Information la UNHCR din Bruxelles.

Dan LUCA / Bruxelles

Sportivii Uniunii Europene la Jocurile Olimpice

Jocurile Olimpice reprezinta mai mult decat o competitie sportiva, este in acelasi timp un exercitiu de comunicare pentru tarile participante. Tarile comuniste au facut, si inca mai fac, mare tam-tam despre aceasta competitie, iar daca rezultatele sportivilor prezenti sunt geniale asta e desigur datorita sistemului politic din tara respectiva. Cuba parca a mai slabit motoarele pe aceasta linie, dar China e la apogeu - doreste sa confirme suprematia mondiala, iar Jocurile Olimpice sunt un prim pas in aceasta directie.

Sa vedem insa care este situatia la nivelul Uniunii Europene? Un prieten de-al meu, care fusese voluntar la Departamentul de Presa de la Jocurile Olimpice de la Atena, imi spunea in 2004: “UE nu a fost prezenta la Jocurile Olimpice. Nici un steag comunitar, nici un oficial comunitar. Nimic de luat in seama.” Cred ca la Beijing este la fel.

O abordare insa ma surprinde, cica de fapt UE este superputerea sportiva, nu China, SUA sau Rusia, si pentru a confirma aceasta UE acumuleaza cele mai multe medalii. E foarte usoara matematica, dar hai sa fim seriosi. Ce sunt Jocurile Olimpice? Daca nu ma insel Jocurile Olimpice sunt incheierea unui ciclu olimpic de 4 ani (denumit Olimpiada), in care atletii se intrec in competitia numita Jocurile Olimpice. Cum a sprijinit Uniunea Europeana sportivii sai in ultimii 4 ani?

Am jucat handbal timp de 15 ani si chiar daca am ajuns sa joc doar la nivelul diviziei A am inteles intr-un fel ce inseamna sa ai 3 antrenamente pe zi, sa iti petreci sfarsiturile de saptamana in cantonamente si sa faci sacrificii in perioada tineretii. Nici nu ma compar cu sportivii prezenti la Jocurile Olimpice, si de aceea doresc sa ii felicit cu acest prilej pentru ceea ce realizeaza. E incredibil la ce performante ajung. Nu e cazul ca politicienii sa fie vizibili in acest context.

Cat despre UE ce sa zic? Cred ca trebuie sa existe o strategie pentru Jocurile Olimpice, dar sa fim si realisti. Cine se entuziasmeaza la trecerea sportivilor din UE la defilarea prilejuita de deschiderea JO? Cine se poate imagina suporterul echipei de volei a UE? Cine poate canta imnul „Oda bucuriei” cand steagul comunitar se inalta pe cel mai inalt catarg?

Probabil idealurile lui Coubertin sunt cel mai bine reprezentate de jurământul olimpic: „Cel mai important lucru la Jocurile Olimpice nu este să câştigi ci să participi, aşa cum în viaţă nu contează triumful ci lupta. Esenţial nu e să cucereşti ci să lupţi bine.” Cred insa ca pentru UE e invers – important este sa castigi, nu sa participi.

Daca UE doreste sa intre in competitie, acum e momentul, incep pregatirile pentru Jocurile Olimpice Londra 2012. O abordare realista va ajuta UE in comunicarea catre cetatenii pentru ca acestia sa intre in utopica sfera publica europeana. Atunci poate vom ajunge la faimoasa identitate europeana, necesara pentru a cladi o posibila echipa olimpica a Uniunii Europene.

Dan LUCA / Bruxelles

Diaspora românească şi politicile europene (II)

“Românii – o naţie tristă, plină de umor”

Publicasem recent prima parte a analizei despre “Diaspora românească şi politicile europene”. Revin azi cu o prezentare a ceea ce doreste diaspora românească şi cum se vede România din exterior, prin ochii “românilor din afară”.

Dacă ne referim la administraţie, aşteptările românilor din străinătate de la Statul român sunt ca acesta să vegheze ca drepturile omului şi drepturile de cetăţeni ai UE să le fie respectate de ţara adoptivă: accesul la justiţie, accesul la educaţie, accesul la asistenţă medicală şi socială, accesul la piaţa muncii sau echivalarea diplomelor şi competenţelor.

Privită din afara României infrastructura este asociată cu un dezastru. La aproape 20 de ani de la Revoluţie nu a apărut nici o autostradă adevarată, trenurile circulă tot cu 60 km/h, avioanele sunt “produse de lux”, iar blocajele urbane sunt o “normalitate’’.

Sănătatea este un punct critic al calităţii vieţii în România. Există o lipsă de transparenţă şi o serie de semne de întrebare în ce priveşte: ce asigurări există în România, ce se rambursează sau ce drepturi ai ca cetăţean român în propria ţară. Situaţia dezastruoasă a sistemului sanitar este o barieră puternică în calea deciziei de revenire în România, în special pentru familiile cu copii.

Educaţia este un subiect sensibil în diasporă. Recunoaşterea diplomelor este încă o problemă. Nu este clar cum sprijină Statul român diaspora românească în domeniul educaţiei (cursuri de limbă română?, programe de formare?). Ofertele educaţionale din România nu sunt tentante pentru românii din diasporă, iar educaţia non-formală nu este vizibilă în România.

Multe ţări au strategii clare pentru ca după pensionare cetăţenii să se repatrieze “cheltuind pensia în ţara de origine” – nu există o astfel de viziune în România. Există o lipsă de vizibilitate privind pensiile aferente anilor deja lucraţi în România – mai multă claritate în această privinţă poate contribui la recâştigarea încrederii în autorităţi.

Emigraţia în masă din ultimii 10 ani îşi arată astăzi ‘’preţul’’ scump pentru România. Bucureştiul şi alte mari oraşe trebuie să facă faţă unor imense costuri sociale şi economice. Satele depopulate din sud şi est se confruntă cu propriile lor tragedii sociale, inclusiv cu frecvenţa redusă la şcoli, cu nivelurile sporite de abuz de credite. Emigraţia “temporară’’ a născut o nouă problemă socială ale cărei efectele abia le percepem: 350.000 de copii din România au unul sau ambii părinţi plecaţi la muncă în străinătate.

În context larg european, migraţia are un rol pozitiv pentru ţările adoptive însă ritmul şi capacităţile de dezvoltare ale României sunt grevate de lipsa acută de forţă de muncă. România înregistrează o creştere economică rapidă şi niveluri de şomaj scăzut însă dinamica este nesustenabilă. Există probleme mari în absorbţia fondurilor structurale, ce grevează dezvoltarea de ansamblu a ţărilor din est. E probabil ca această tendinţă să afecteze în scurt timp şi România.

În acest context România va importa masiv forţă de muncă din Asia, în special din China, pentru a rezolva criza acută de personal din industrie. Peste 100.000 de chinezi sunt aşteptaţi, până în 2010, să vină în România, urmând să muncească în special în construcţii, industria uşoară şi agricultură. Veţi zice că estimările sunt exagerate. Stiaţi că, potrivit vicepreşedintelui Asociaţiei de Prietenie Sino-Africane, citat în luna iunie 2008 de către Foreign Policy România, în Africa se află în prezent 550.000 chinezi, comparativ cu cei 100.000 de francezi şi cei 70.000 de americani. O parte dintre ei au fost trimişi de Beijing să construiască baraje, drumuri şi căi ferate.

Să ne referim la elitele româneşti şi la retorica întrebare: Elitele româneşti se vor întoarce? Decizia de revenire în România este de cele mai multe ori o combinaţie între: mediul academic, sistemul de sănătate, asigurările de pensie, oportunităţile în carieră şi familie. Pe un plan secundar, un rol în această decizie joacă: situaţia politică şi mediul de afaceri. Vasta majoritate îşi exprimă dorinţa pentru o asanare morală a clasei politice, eficientizarea birocraţiei guvernamentale şi din mediul academic, precum şi reducerea semnificativă a corupţiei.

Cred că este timpul pentru a realiza o conexiune reală între cele 25 de milioane de români. Nu trebuie să existe “frontiere” artificiale între românii care trăiesc în România şi cei care locuiesc în afara ţării. Se poate să avem pe plan românesc o adevărată reconciliere naţională.

Dan LUCA / Bruxelles

Diaspora românească şi politicile europene (I)

“Românii – o naţie tristă, plină de umor”

De câţiva ani se scrie mult în presă despre diaspora românească, chiar dacă doar câteva publicaţii au secţiuni speciale dedicate: HotNews, Gândul, Adevărul (“Români în Italia” şi “Români în Spania”), Jurnalul Naţional, Caţavencu şi agenţia de presă Rompres. Diaspora devine un subiect politic prin apariţia “uninominalului” la alegerile generale din acest an.

Recent, împreună cu câţiva prieteni din Bruxelles, am realizat un studiu sugestiv intitulat “Diaspora românească şi politicile europene”. Am încercat să prezentăm viziunea asupra principalelor elemente ale relaţiei dintre Statul român şi diasporă.

Dar să vedem, ce înţelegem prin diaspora românească? Vorbitorii de limbă română care locuiesc în afara teritoriului actual al Statului român sunt cel mai adesea asociaţi cu ‘’diaspora românească’’. Grupuri semnificative de origine română sunt astăzi în Europa de vest (cu precădere în Italia, Spania, Marea Britanie, Germania, Belgia, Franţa, Irlanda), Israel şi în America de Nord. Un grup în continuă creştere este cel de la “Antipozi” (Australia şi Noua Zeelandă).

Poate nu este rău să încercăm o clasificare a diasporei. O secţiune aparte se poate aloca românilor care au plecat din ţară înainte de 1989, şi e bine să facem referiri la nume mari, precum Mircea Eliade sau Constantin Brâncuşi. Ce a urmat după Revoluţia din 1989 se poate structura de asemenea pe două dimensiuni: cei plecaţi la muncă necalificată sau cei la muncă intelectuală şi studii.

O discuţie despre diasporă este astăzi mult uşurată căci România este acum în UE şi NATO, românii nu mai au nevoie de vize în Europa, iar dreptul la muncă în exteriorul României devine treptat realitate pentru români.

Jeronimo Moscardo, ambasadorul Braziliei la Bucureşti, zicea pe 4 aprilie 2001 "România democratică are responsabilitatea de a se situa la nivelul diasporei din secolul trecut.“ Rolul diasporei româneşti a fost crucial în crearea Statului român modern. Declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial a conturat emigraţia politică românească. La Conferinţa Păcii de la Paris (1946-1947), delegaţia emigraţiei româneşti a oferit Aliaţilor informaţii utile despre ce se întâmplă, în mod real, în România. Demersurile diplomaţilor români în exil au fost un "model" pentru alte ţări din Estul Europei care au înfiinţat delegaţii asemănătoare.

Să vedem însă ce ne spun actualele statistici. Oficial aproximativ 2,5 milioane de români lucrează în afara României, deşi autorităţile sunt însă sceptice asupra acurateţei acestei estimări. Comisia Europeană indica într-un comunicat recent că mobilitatea la nivelul UE este relativ moderată (în jur de 2,2% din total populaţie). "Global nici 2004, şi nici 2007, nu au produs schimbări masive pe piaţa forţei de muncă în UE”.

Diaspora românească are de multe ori o problemă de imagine în ţara adoptivă. În Italia există impresia că imigranţii români au adus infracţionalitate, cerşetorie şi magherniţe.

Dar ce este şi mai grav este faptul că, noi înşine, românii, ne bănuim concetăţenii în cazul în care suntem păgubiţi, chiar şi pe pământ străin. Dacă un autocar românesc este spart în Italia şi sunt furate obiectele de valoare, prima reacţie a românilor va fi “Numai nişte români puteau face asta!”. Atunci oare suntem cu adevărat îndreptăţiţi să ne revoltăm pe atitudinea pe care o au italienii vis-a-vis de noi?

În România se vorbeşte de "căpşunari" (şi în media şi de către politicieni): “căpşunarii se întorc în vacanţă, în ţară, în luna iulie” sau “căpşunarii contribuie cu x miliarde de euro la bugetul de stat”. Din România încă nu a disparut mentalitatea "salam cu soia", sau cel puţin nu de peste tot: "românii din străinătate sunt laşi că au plecat şi drept urmare nu au nici un drept să se implice la nivel intern", “românii din străinătate ar trebui să fie mulţumiţi că le e bine acolo unde sunt”. Chiar aşa?

Deşi fac parte dintr-o disporă mai specială – cea a românilor inseraţi în structura unică a capitalei comunitare – îi cunosc bine în Belgia pe compatrioţii noştri care lucrează în construcţii sau menaj. Sunt oameni extraordinari, poate mai români ca mulţi care se dau cu pumnul în piept în ţară că sunt români. Aceştia sunt însă prea puţin conectaţi la dezvoltările din România, iar greşeala nu este doar a lor.

In mesajul următor voi încerca să prezint ce doreste această diasporă românească şi cum se vede România din exterior, prin ochii “românilor din afară”.

Dan LUCA / Bruxelles