Am avut astăzi o realã plăcere de a discuta cu Cristina Păpușoi de la Radio Chișinău despre cum este văzută Republica Moldova de la Bruxelles. Cele 30 de minute ale interviului se pot asculta aici.
Dan
LUCA / Bruxelles
Am avut astăzi o realã plăcere de a discuta cu Cristina Păpușoi de la Radio Chișinău despre cum este văzută Republica Moldova de la Bruxelles. Cele 30 de minute ale interviului se pot asculta aici.
Dan
LUCA / Bruxelles
Am revenit cu mare drag în studioul TVR Cluj pentru a discuta despre stadiul proiectului european, acum la mijlocul anului 2022. Conferință asupra viitorului Europei, aderarea Ucrainei și Moldovei la UE, autonomia strategică europeană – toate abordare în mod realist, pe înțelesul cetățenilor.
Îi mulțumesc moderatorului
Mihnea Stoica și îl felicit sincer pentru cei 5 ani de emisiunea ʺAcasă în
Europaʺ.
Ultima emisiune a acestui
sezon, la carte am fost onorat să particip, se poate accesa în
integralitate aici.
Dan LUCA / Bruxelles
În editorial de astăzi din Făclia, prezint importanţa optimizării statutului de membru UE pentru România
----
Exista
o perioadã când România se vãita
mult. Era însă o abordare care dorea să provoace compasiune la mesaje de genul
"comunismul ne-a bătut în cap", "economia românească nu este
adaptată unei piețe deschise" sau chiar "avem nevoie de bani pentru a
ne moderniza". Nu de puține ori însă aveam și șmecheria româneascã, adãugând
expresii precum "noi știm mai bine aici, fiindcă România e a
noastră", "există o coaliție împortiva României" și fantasma
"chiar dacă am intrat mai târziu în UE, noi suntem mai europeni decât
vesticii".
Încercați un joc imaginar la nivel micro. Să
zicem cã un nou coleg vine la compania unde lucrați cu această atitudine. Îmi
ziceți cam ce impresie face?
Dar să lăsăm trecutul unde este și să constantam - din nou - că unde am ajuns
este decent, adică în UE și în NATO, mai pe înțelesul tuturor. Dacă la nivelul
alianței de securitate, România a atins maturitatea
unui stat membru, să discutăm un pic despre UE. Crizele recente ne-au adus în
față unei oportunități istorice, aceea de a intra în normalitate. E
asemănător cu cazurile Spaniei și Portugaliei, țări intrate în UE în anii '80,
cu mari probleme la vremea respectivã. Căderea zidului Berlinului și
deschiderea spre Est a structurii europene a dat posibilitatea Spaniei să își
consolideze aparteneța la spațiul european. Nimeni nu mai privește acum cu
suspiciuni abordarea ibericilor.
Acum vreo 15 ani l-am întrebat pe un spaniol care a fost cheia, iar mesajul a
fost de o simplicitate alarmantă. "Am început să ne organizăm, să
identificăm proiectele strategice în special de infrastructură și să gândim ca un stat membru. Am avut o
abordare axată pe dezvoltare, în care am alocat buget național consistent unde
era necesară complementaritate la fondurile europene".
Când vorbim de UE avem doi piloni fundamentali, cel al fondurilor europene, dar
și cel - în special - al politicilor europene. Deși nu pare spectaculors, în
fond legislația și regulile sunt tehnice, aici o țară demonstrează maturitatea.
Voință politică este importantă, dar expertiza tehnică devine crucială.
România are o prioritate în a avea mai mulți experți în Ministerul Fondurilor
Europene și acest lucru este bun. La paritate însă, la fiecare expert de
fonduri, României îi trebuie un expert pe politicile sectoriale. Da, sute de
experți...
Programul de Euroconsilieri, lansar în 2002, a fost mănușa de expertiză pentru a duce practice România în UE. S-a
bazat pe promoțiile care au început studiile europene la Cluj sau București. Ne
amintim că prima Facultate de Studii Europene din România a fost lansată la
Cluj în 1995.
Președinția românească a UE din 2019 ne-a arătat ce important este să
ai resursa adaptată pentru a juca la vârf în multilaterala europeană, dar
și să fim organizați pe măsură. E imperativ să clădim țesutul instituțional de
expertiză. Vestea bună, că trebuie și un vector de comunicare materialist, prin
expertiză europeană vom avea mai bun mecanism de absorbție a fondurilor
europene.
Apropo, noi că români trebuie să lansăm procedurile de a deveni mai eficienți
la nivel european. În naivitatea noastrã, chiar credeți că alte țări europene
vor avea interesul să ne formeze și să ne propulseze în topul influenței
europene?
Dan LUCA / Bruxelles
Am publicat astăzi în Ziarul Financiar un mateial în care explic cum un nou tratat european poate să fie implementat doar după 2027.
Se vorbește tot mai mult despre nevoia de a avea un nou
tratat european. E bine că există o gândire evolutivă a proiectului european,
iar inevitabil trebuie să abordăm și juridicul în acest context.
Construcția europeană este un mecanism început după cel
de-al doilea Război Mondial în care țările de pe continentul european doresc să
creeze fundamentul unui proiect comun, în care să trăim în pace și să prosperãm
economic. A pune resursele împreună, a delega competență legislativă unei
structuri superstatale, nu este ceva evident și, desigur, există multă
reticență din partea unor state membre. Exemplul Marii Britanice, care a făcut
parte din UE vreo 40 de ani, este concludent.
Cineva îmi zicea, desigur forțând limbajul, că Uniunea
Europeană este “singurul partid politic european”, iar competiția politică este
cu țările membre. Dacă urmărim evoluția tratatelor europene, se observă că
treptat tot mai multă putere legislativă s-a trasferat de la sistemul național
la cel european. Unii specialiști spun chiar că 75% din legislația de pe
continentul european are proveniență acum de la Bruxelles.
Obiectivul fiecărui tratat a fost de a avea mai multă
coordonare la nivel federal pentru a servi mai bine obiectivele cetățenilor. Au
fost adoptate, începând din 1992, noi tratate care au structurat relaționarea europeanã. Așa cum desigur
este ușor de imaginat, ratificarea acestor noi tratate nu a decurs perfect la
nivelul statelor membre. Conform metodologiei, unele țări au nevoie de a
consulta prin vot populația pentru a ratifica un tratat nou, în altele parlamentele naţionale au acestã prerogativã.
Pentru a întra în vigoare un nou tratat european avem nevoie ca ratificarea să
fie în toate țările UE, fără excepție.
Fără a întra
în detalii tehnice, Tratatul de la Maastricht (1992) a avut un blocaj pentru o
perioada bunã de timp din
partea Danemarcei. Dacă îmi aduc aminte bine, chiar politica de apărare comună
a fost o problema a danezilor. Se pare că acum Danemarca a înțeles că este mai
bine să adopte și acestã politică ca bun comunitar.
Tratatul de la Amsterdam, semnat în 1997 și intrat în
vigoare în 1999, a fost fără sincope de ratificare.
A venit însă Tratatul de la Nisa, fundamental pentru
aderarea țării noastre la UE. Aici a venit votul negativ al irlandezilor. La al
doilea vot, după anumite concesii, situația s-a deblocat.
Chiar și încercarea de a avea o Constituție Europeană a
fost blocată de referendurile din Franța și Olanda în 2005. Proiectul a fost
restructurat sub formă Tratatului de la Lisabona. Din nou Irlanda a blocat
ratificarea acestui nou tratat
în 2008. Se zicea atunci că ˝1% din populația europeană blochează întreaga
evoluție a proiectului european˝. Din 1 decembrie 2009 avem în vigoare Tratatul de la Lisabona, care facilitează ˝o Uniune
mai eficientă și mai democratică˝.
În ultimii 10 anii, liderii europeni s-au ferit să
discute despre un nou tratat, dar criza pandemică și dezbaterile recente din
cadrul Conferinței asupra Viitorului Europei a pus din nou pe agendã acest
proiect.
Dacă s-ar lansa acum o astfel de procedurã, așteptările
sunt realiste. După o Conferință Interguvernamentală de cel puțin doi ani, se
poate redacta și semna tratatul, iar apoi trecem la ratificare în fiecare din cele
27 de țări membre. În situația cea mai optimistă, avem un nou Tratat al UE în
2026.
Dacă există însă o sincopă de ratificare, cel mai probabil într-o țară din
Europa Centrală, mai adăugați vreo doi ani. Aproape că îmi vine să zic să o
dată realistă pentru un posibil nou tratat este 2027.
Dan LUCA / Bruxelles
Together with Doru Frantescu from VoteWatch Europe, I
published an
article in EURACTIV.com today.
Political leaders may pay lip service to the
Spitzenkandidaten system, but it is unlikely to impact the 2024 European
election campaign, writes Doru Frantescu and Dan Luca.
Since the European elections in 2014, the concept of
European primary elections has been launched in the European Union, followed by
the Spitzenkandidaten system.
The results of the two editions are difficult to assess
from the point of view of European democracy, but certainly, European
communication has taken a step forward. In 2014, the mechanism strengthened the
election of European Commission President Jean-Claude Juncker. In 2019,
however, the candidate who claimed victory, Manfred Weber, did not obtain the
top job in the EU executive.
The blow came from his own EPP party, and the candidate
approved by the Council and voted by the European Parliament was of the same
nationality as him.
The question now is, what kind of Spitzenkandidaten
system will we have for the 2024 elections and – perhaps even more pertinently
– how will this influence the election of European leaders? Let’s not forget
that the summer of 2024 will also bring a new President of the European
Council.
We have had three difficult years, and crises of all
kinds continue to hit the European system. The pandemic has strengthened the
need for realism in Europe, and the war in Ukraine has brought countries closer
to the EU.
Although the European Commission only mentions
Spitzenkandidaten, it is difficult to imagine this system without primary
elections.
The problem in 2019 was that seven European political
parties put forward one or several lead candidates for the Presidency of the
European Commission. Proposals and nominations without elections created an
image of unelected leaders in the EU.
If we want a credible Spitzenkandidaten system, we need
to have primary elections at the level of European political parties. The American
model could inspire a realistic and impactful mechanism.
The approach of the European parties in choosing their
candidates in 2019 led to a fiasco. It is no coincidence that this mockery of
democracy led to the discrediting of the candidate proposed by the
Spitzenkandidaten system and his subsequent rejection.
VoteWatch estimates*** that the EPP will have only
160 seats after the 2024 elections, losing 16; S&D will lose 5, reaching
140; Renew will drop from 103 to just 94. An increase for the ECR of 15 seats
is expected, but also a dramatic decrease for the Greens/EFA of 23 seats.
The political centre (EPP, Renew and S&D) will shrink
further. While the EPP would remain the largest group, the gap between the
centre-right group and the Social Democrats will continue to narrow.
The nationalist camp is projected to gain significantly.
Although ID is not expected to grow in size due to the weaker performance of
its Italian and German members, ECR could gain substantial ground due to the
growth of Fratelli d’Italia, Vox and the Romanian AUR (assuming it joins ECR).
Let us consider the composition of the Council at the
time of the vote for the next European Commission President after the European
elections.
Our projections show that the balance of power in the
Council will be relatively close to the current picture, as many countries do
not have legislative elections scheduled before 2024, and incumbents are
finding it easier to get re-elected compared to the post-economic crisis
period. Incumbents have won 4 out of 5 elections in 2022 so far (Portugal,
Malta, Hungary and France) and with large parliamentary majorities.
Only Slovenia’s Janez Janša has been voted out of office
in 2022 so far.
While we expect other incumbents to win re-elections up
to 2024, there will still be very close races whose outcome could significantly
impact the future balance of power in the Council. In Italy and Spain,
right-wing forces are projected to win, but the differences between blocs in
Spain are minimal, so we would not expect any significant majority either way.
Greece’s elections are also likely to be hotly contested.
Finally, the Polish elections could be the most
impactful, as the ruling Law and Justice party is currently projected to lose
its legislative majority. However, the opposition will need to form a highly
diverse coalition to unseat the PiS government, which will require considerable
efforts by the different political families in the Polish opposition camp. A
potential defeat of the Polish Conservatives could compensate for the likely
gains of conservative and nationalist forces elsewhere (especially in Southern
Europe).
Some topics can influence the institutional dynamics, but
EU political reforms such as the conclusions of the Conference on the Future of
Europe, the transnational list, the discussions on European treaty change and
President Macron’s Political European Community project will not affect voting
intentions.
Based on these premises, the position of president of the
future European Commission is still on the table. Of course, the EPP will look
to force the re-election of Ursula von der Leyen for another five years. That
is why the EPP will not propose a very aggressive European primary election
system.
The approach taken by the Party of European Socialists
will be worth following to be followed. There is a need for European leadership
at the level of the Left, and the European elections are a good opportunity if
a democratic, inclusive system is launched in advance.
At the level of the big European countries, we have
different thoughts. For example, Germany has no interest in changing the
president of the European Commission, even though von der Leyen comes from a
party now in opposition.
The Liberal family will probably see an energetic battle
in the primary election segment, but a charismatic leader needs to emerge from
such an approach, though one who will not overshadow France’s President Macron.
Spain may be the key to the primary election, especially
as Prime Minister Pedro Sanchez has the potential to become the main leader of
the European Left if he wins the Spanish elections in 2023. The problem is that
these elections are held late, only towards the end of the year. This timetable
might be too tight for a structured impact at the European level.
In this context, the position of President of the Council
enters the algorithm of appointments to top European positions in 2024. Ursula
von der Leyen will probably win a new term as President of the European
Commission, but with the EPP leaving the position of president of the Council
to either the Liberals or the Socialists.
All this leads to the conclusion that the primary
elections and the Spitzenkandidaten system will fail to find real support in
2024 and will again be appreciated more by European experts with little impact
at the domestic level.
*** VoteWatch, May 2022 - At European Parliament
level we have the following result, visualised in the following table.
EPG |
Projected Seats 2024 |
Current seats |
Gains/ Loses |
EPP |
160 |
176 |
-16 |
S&D |
140 |
145 |
-5 |
Renew |
94 |
103 |
-9 |
ECR |
79 |
64 |
15 |
ID |
64 |
65 |
-1 |
The Left |
51 |
39 |
12 |
Greens/EFA |
48 |
71 |
-23 |
NI (right-wing) |
30 |
22 |
8 |
NI (centre) |
22 |
6 |
16 |
NI (left-wing) |
16 |
14 |
2 |
NI (no-vax) |
1 |
|
1 |
|
|
|
|
Total |
705 |
705 |
0 |
Dan LUCA / Brussels
Împreună cu Pavel SINKA și Alexandru ICHIM, am publicat săptămâna aceasta un articol în EURACTIV.ro. Vorbim deschis despre românii din Bruxelles-ul european și rolul lor în eficientizarea statutului de membru UE pentru România.
La 15 ani de la aderarea României la Uniunea Europeană,
interesele naționale sunt reprezentate, alături de numărul mare de oficiali și
tehnocrați și de o pătură mai puțin cunoscută: românii din organizații și
companii influente din Bruxelles.
“Imaginea
pe care România o are în fața europenilor depinde în mare măsură de fiecare
român aflat peste granițe. Atât europenii, cât și românii se opresc însă de
multe ori asupra aspectelor negative, subestimând realizările comune și
succesele individuale care ridică România la același nivel cu toate celelalte
state membre ale Uniunii Europene” – spunea Dana Popp, coordonatoarea primului
raport despre specialiștii români din Bruxelles realizat după aderarea la
Uniunea Europeană, în prezent ofițer de presă la Parlamentul European.
Pentru
români, Bruxelles a fost, atât înaintea cât și mai ales după integrarea
europeană, probabil cea mai vizibilă capitală din Europa. Puțini, însă, s-au
referit la cum este văzută România de la Bruxelles şi care este reprezentarea
românească în centrul Europei politice, existând un succes individual al
românilor în capitala uniunii. Oameni de comunicare, traineri, directori
financiari, avocați, manageri, ingineri, specialiști IT, cercetători
promovează, prin munca lor, țara la Bruxelles. ”România nu duce lipsă de oameni
motivați, care să o reprezinte, chiar si indirect, la Bruxelles şi care să fie
capabili să pună în mișcare mecanismele europene” – arată raportul realizat de Clubul
„România – UE” Bruxelles.
Concluzia
pe care societatea românească o poate trage din studiul succesului individual
al acestor persoane este că integrarea reală în Uniunea Europeană e posibilă
prin efortul fiecărui cetățean român în parte.
Majoritatea
străinilor nu știu cât de mult se pot baza pe lucrătorii români din cauza unor experiențelor
negative, dar o mai bună disciplină managerială poate schimba atitudinile organizaționale.
Nu există nici o îndoială că România este o țară productivă, o indicație clară
este creșterea economică semnificativă. Acest lucru nu trece neobservat în
cercurile de afaceri europene, însă potențialul de afaceri al României trebuie
să fie mai bine promovat.
Deși
România este bine reprezentată în instituțiile europene de la Bruxelles și are
în prezent un cuvânt de spus în Uniunea Europenă, lipsește însă așa-zisul „think
tank” românesc, mai multe grupuri de experți, de reflecție, pentru studiul
integrării politice și economice, care să ofere sfaturi și idei cu privire la
probleme politice sau economice.
În
calitate de intermediari, acestea canalizează cunoștințele între cercetători,
factorii de decizie politică și societatea civilă. Pentru a reuși, think
tank-urile au nevoie de cel puțin patru elemente: idei bune, o coaliție de
actori care să sprijine aceste idei, de capacitatea instituțională (inclusiv de
resurse) de a cultiva și de a ghida aceste idei într-un context dinamic și de
capacitatea de a profita de moment atunci este potrivit. În funcție de
perspectivă, grupurile de reflecție fie îmbogățesc spațiul democratic prin
efectuarea de cercetări politice și facilitarea dialogului și dezbaterii
publice, fie subminează democrația prin promovarea unor politici favorizate de
interese corporatiste puternice. România are nevoie să își dezvolte cât mai
repede think tank-ul la Bruxelles cu experți bine ancorați în diferite domenii,
care să abordeze teme de interes pentru societate.
Mulți, dar reprezentativi?
Din 11,5
milioane de locuitori ai țării, conform Statbel, oficiul
statistic belgian, românii reprezintă cea de a doua comunitate de imigranți și
al patrulea grup etnic, cu aproximativ 105 mii de persoane în 2020.
O parte
dintre ei sunt membri ai Grupului ROMBEL, cea mai larga comunitate virtuala a
românilor din Belgia, creată cu 20 de ani în urmă, având drept scop informarea și liberul schimb
de informații.
Clubul
„România – UE” Bruxelles a jucat, de asemenea, un rol important în perioada
dinaintea aderării și în anii următori, fiind frecventat mai ales de
specialiști din instituții și din zona mediul de afaceri.
”În ceea
ce privește zona de business, oamenii de afaceri din România trebuie să înțeleagă
că doar împreună, prin coagulare sectorială națională, pot să reprezinte o voce
credibilă la nivel european. Formarea structurilor industriale naționale,
alegerea democratică a reprezentanților, racordarea la federațiile europene și
o prezență europeană activă este cheia succesului. Prezența fizică în Bruxelles
este crucială pentru sectoarele românești cu valențe de top european” –
concluzionează studiul mai sus amintit.
Sectorul
neguvernamental din România trebuie să își dezvolte progresiv afilierea la
rețelele
europene
neguvernamentale, majoritatea cu sedii în Bruxelles, deoarece vizibilitatea
europeană este necesară în atragerea fondurilor atât de vitale proiectelor
derulate.
Dacă
analizăm sfera publică europeană, observăm o posibilă segmentare pe anumite
subiecte de interes sau în jurul anumitor politici sectoriale europene. De
exemplu, avem o comunitate a celor care sunt interesați de politica energetică
la nivel european, care interacționează fără nici o barieră teritorială sau
lingvistică. Aceste sfere publice sectoriale sunt bine articulate, având de
multe ori structuri administrative puternice (precum federațiile europene) și
sunt adevărate motoare ale dinamicii legislative. Aceste sfere sectoriale sunt
inclusive, cuprinzând atât politicieni sau staff administrativ, experți din
sectorul privat sau provenind din societatea civilă.
O trecere
în revistă a sferelor sectoriale arată o reprezentare neproporțională a
intereselor românești în principalele entități europene reprezentative pentru diferite
domenii (federații industriale, sindicate, ONG-uri, think tank, organizații de
consumatori, organizații de profesii liberale, etc).
În domenii
cu o importanță sporită în ultimii ani, cum ar fi sănătatea și energia, se
constată o prezență bună, prin români în funcții de responsabilitate.
În ceea
ce privește agricultura, transporturile sau protejarea mediului înconjurător, este
loc de mai bine, iar în sectoare precum finanțele, apărarea și cercetarea este
nevoie de o prezență mai activă.
Deloc
surprinzător, la capitolul digital Româna are o reprezentativitate bună la
nivelul entităților europene, la fel și în ceea ce privește educația, inclusiv
prin sindicatele afiliate federației sectoriale.
Dan LUCA
/ Bruxelles
Revin astăzi pe prima pagină din Făclia cu un articol despre realitatea europeană. L-am intitulat "Strănutul (german) și răceala (europeană)".
---
Strategul în afaceri internaționale George Friedman
menționa acum vreo 10 ani că “Germania are nevoie de gazele naturale, pe care
ruşii le deţin din abundenţă, iar ruşii au nevoie de tehnologie şi expertiză,
de care Germania dispune din plin”. Tot el menționa că “Uniunea Europeană a
fost concepută cu două scopuri. Primul era integrarea Europei Occidentale
într-o federaţie cu un rol limitat, rezolvând problema Germaniei şi legând-o de
Franţa, astfel limitându-se ameninţarea războiului. Al doilea a fost crearea
unui vehicul pentru reintegrarea Europei de Est în comunitatea europeană˝.
Contextul războiului din Ucraina a impus o schimbare
fundamentală a relației dintre Germania și Rusia, iar încetinirea schimburilor
comerciale dintre aceste țări va avea un impact economic enorm asupra Europei.
Încă din vara lui 2019 erau semnele unei recesiuni tehnice în
Germania. Industria manufacturieră germană avea în iulie 2019 cea mai slabă
evoluţie din ultimii şapte ani. În decembrie 2021, se arãta cum
blocaje în lanțul de aprovizionare și al patrulea val al pandemiei de
COVID-19 încetineau considerabil economia germană, preconisandu-se
intrarea în recesiune pentru cea mai mare economie a Europei. La
începutul lunii aprilie 2022, prognozele ziceau cã Germania s-ar putea confrunta
cu o recesiune severă dacă va exista o oprire a importurilor sau a livrărilor
de gaze şi petrol din Rusia. Un embargo european imediat asupra gazelor
naturale importate din Rusia ar putea costa Germania anul acesta până la 5% din
PIB-ul său, potrivit unei estimări publicate acum două luni de Banca Centrală a
Germaniei.
Ne amintim faimoasa zicalã “Când Germania strănută,
Europa răceşte”. Criza financiară mondială a demonstrat acest lucru. Iar când
Germania sprintează, poate face să decoleze întreaga economie europeană. Dar
ce te faci când economia germană paralizează şi se prăbuşeşte?
Sunt întrebări firești, acum când încă mai avem în minte
crizele recente, fie ele financiare, pandemice sau economice. Sperăm să avem
capacitatea de a identifica soluții adaptate acestei realități. Cu siguranță
însă neprevăzutul va juca un rol enorm și în partea a doua a acestui an.
Dan LUCA / Bruxelles