Presa europeană (definiţie academică)

Bruxelles-ul este cel mai mare pol de presă din lume în opinia experţilor, sector reprezentat în proporţie majoritară de corespondenţii naţionali – 95%. 2% este presa internaţională, iar 3% media europeană, unde printre cele mai vizibile nume sunt EurActiv, European Voice, EUObserver sau Agence Europe.

Presa internaţională, şi mă refer aici la cei care lucrează pentru Financial Time, International Herald Tribune sau The Economist, sunt bine implementaţi şi în Bruxelles-ul european, cu echipe de 3-10 ziarişti.

În SUA, se poate identifica uşor un top cu cele mai reprezentative 40, 50 sau chiar 60 de media de pe piaţă, în Europa însă această piaţă este mult mai fragmentată, complexă şi dificilă.  Să luăm câteva exemple - Reportajele din “Le Monde” ajută să poţi avea vizibilitate în ochii liderilor din Franţa, dar nu şi a celor din Copenhaga sau Madrid. În media descentralizată a Germaniei acoperirea mediatică este realizată de o mulţime de publicaţii regionale.

Dan LUCA / Bruxelles

Harta Bruxelles-ului european (definiţie academică)

Sistemul european este unul extrem de complex, iar pentru a-l înţelege trebuie să cunoşti care sunt “jucătorii” în politicile sectoriale comunitare. Uniunea Europeană nu înseamnă doar Parlament European, Comisie Europeană şi Consiliu.

Pe lângă principalele instituţii europene, grupurile de interes industriale dispun în Bruxelles de aproximativ 3.000 de entităţi juridice, reprezentanţe ale marilor corporaţii şi federaţii industriale, la mare concurenţă, din punct de vedere al activităţii cu cele câteva sute de de organizaţii non-guvernamentale prezente în capitala Europei. Greenpeace, Crucea Roşie, BirdLife, WWF, sunt doar câteva.

Ţările, regiunile şi marile oraşe europeane se regăsesc şi la Bruxelles - o “aglomeraţie” de peste 400 de entităţi juridice, în care lucrează permanent cel puţin 2.000 de persoane.

Poza Bruxelles-ului european nu este completă dacă nu facem câteva referiri la patronate şi sindicate.

Universităţile europene au înţeles de mulţi ani cum funcţionează sistemul şi şi-au implantat adevărate “reprezentanţe“ în capitala Europei.

Evidentă este şi prezenţa partidelor politice europene în Bruxelles, vizibile însă în capitala Europei în principal prin partidele “umbrelă europeană” la care au aderat: Partidul Popular European, Partidul Socialiştilor Europeni, Partidul Liberal Democrat European şi Partidul Ecologist European.

Centrele de gândire (“think tank-urile“) completeazã şi ele amfiteatrul afacerilor europene.

Într-o lume atât de dinamică e normal ca şi presa să îşi trimită reprezentanţii. Bruxelles-ul este, în opinia experţilor, cel mai mare pol de presă din lume, dacă luăm în considerare numărul de ziarişti care îşi desfăşoară activitatea în acest oraş.

Iar ca “poza“ să fie completă, aproximativ câteva sute de companii de consultanţă îşi prezintă serviciile celor interesaţi, în domenii precum Relaţii Publice, Afaceri Publice, Managementul Asociaţiilor, Managementul Proiectelor UE, etc.

Dan LUCA / Bruxelles

Van Rompuy va preda ştafeta

Statele membre se întrunesc din nou la 30 august la Bruxelles pentru a decide cu privire la primele posturi ale UE rămase şi ar trebui să cadă de acord nu doar în privinţa apartenenței la un partid anume, a naționalităţii sau a sexului candidatului, ci trebuie de asemenea să fie oameni care pot răspunde la provocările UE, scria Agata Gostyńska, cercetator la Centrul European pentru Reformă, într-un interesant material publicat recent.

Acest lucru se aplică președintelui Consiliului European, al cărui rol este de a crea un consens în rândul liderilor UE - o sarcină dificilă în aceste zile. Dar numirea unui succesor pentru Herman Van Rompuy a fost până în prezent umbrită de certuri politice în jurul ministrul de externe italian și candidat pentru postul de Înalt Reprezentant, Federica Mogherini. Mulți încă mai cred că președintele Consiliului European nu este nimic mai mult decât "maestru de ceremonii" european. Acest lucru este greșit. Criza datoriilor suverane a ridicat Consiliul European de la principalul forum de discuții UE privind guvernanța economică. A crescut, de asemenea, importanța președintelui.

“Succesorul lui Van Rompuy este așteptat să îşi înceapă mandatul la 1 decembrie. Una dintre ultimele sarcini ale lui Van Rompuy va fi de a găsi un candidat capabil de a orienta Consiliul European spre lucrul în echipă. Van Rompuy ar face bine să se uite în oglindă, să întocmească o listă cu punctele forte și slăbiciunile sale, și să caute un succesor cu unele dintre propriile sale cele mai bune caracteristici. Președinte eficient. În ciuda unei reputații în a avea "carisma unei cârpe umede", așa cum Nigel Farage a pus-o dată, Van Rompuy a făcut reuniunile Consiliului European mai eficiente. El a folosit concluzii concise pentru a stabili o direcție strategică pentru UE”, scria autoarea.

Un consens în rândul celor 28 de ţări europene pentru succesorul său este probabil să fie testul final și cel mai mare pentru abilitățile de conciliere ale lui Van Rompuy.

Dan LUCA / Bruxelles

Diplomaţia publică (definiţie academică)

Noţiuni precum “diplomaţie publică“, “diplomaţie efectivă“, “diplomaţie culturală“ sunt adesea întâlnite în discursurile mediatizate în ultimii ani, însă poate din cauza conjuncturilor temporale şi atemporale, definiţia acestor termeni s-a modificat de-a lungul vremii şi continuă să se modifice, creând de multe ori confuzii.

Diplomaţia Standard poate fi descrisă ca fiind căile prin care liderii guvernamentali comunică între ei la cele mai înalte nivele, în timp ce, Diplomaţia Publică, prin contrast, se axează pe căile prin care o ţară (sau o organizaţie multi-laterală) comunică cu cetăţenii.

Democraţia Publică efectivă începe de la premisa că dialogul, mai mult decât o prezentare cu scopul de a vinde ceva, este adesea elementul central pentru realizarea ţelurilor politicilor externe: Diplomaţia Publică trebuie să fie văzută ca o stradă cu două sensuri.

La nivel european, comunicarea cu cetăţenii Uniunii Europene şi cu cei din ţările care aspiră la statutul de membru UE, reflectă majoritatea eforturilor Diplomaţiei Publice a Comisiei.

O mare parte a bugetului este cheltuită pentru publicarea broşurilor cum sunt “Glosar UE“, "ABC dreptului comunitar“, “Afacerea ta şi euro” – pentru a numi doar câteva. Evenimentele culturale sunt şi ele utilizate ca şi parte a strategiei. Acestea includ sărbătorirea “Zilei Europei" şi “Săptămânilor Europene“, festivalurile anuale de film, concerte, expoziţii, ca să amintesc câteva dintre acestea. Eforturile de informare ale Comisiei sunt întărite de strategiile individuale de comunicare ale fiecărei ţări candidate.

Strategiile de comunicare ale UE utilizează o diversitate de politici ale Diplomaţiei Publice pentru a-şi atinge ţelurile, urmărinduse înţelegerea reciprocă şi cooperarea în abordarea procesului de comunicare şi informare. Pentru aceasta, strategiile de comunicare ale Uniunii pot fi imaginate ca iniţiative bine-dezvoltate ale Diplomaţiei Publice.

Dan LUCA / Bruxelles

Scoţia – 3 săptămâni până la independenţa de UK?

Recent, mai mulţi reprezentanţi ai lumii de afaceri scoţieni au prezentat argumentele împotriva independenţie Scoţiei de Marea Britanie, subliniind efectelele economice ale unei secesiuni după referendumul programat să aibă loc pe 18 septembrie 2014. Peste 130 de entităţi au semnat o scrisoare în care susţin apropierea de Marea Britanie.

Cel mai recent sondaj, publicat pe 15 august 2014, care s-a bazat pe o medie a ultimelor șase sondaje și a exclus respondenți indeciși, arată un suport pentru independenţă de 43% împotriva a 57% dintre respondenţi care optează pentru a rămâne în Marea Britanie.

 
Consecințele ar fi profund în cazul independenţei, în tabloul descris de EurActiv - Scoția, cu o economie de 150 de miliarde de lire sterline, 5,2 milioane de oameni, industria petrolului şi flota de submarine nucleare, despărţită de Marea Britanie, cu cele 1900 miliarde € ale economiei și 63 de milioane de oameni.

Trei partide politice principale din Marea Britanie vreau să rămână în uniunea care include Anglia, Țara Galilor și Irlanda de Nord.

Despre independenţa Scoţiei mai puteţi citi:

Cum ar arăta Scoţia independentă?

Scoţia şi Uniunea Europeanã

Politica monetară şi fiscală într-o Scoţie “nouă”

Dan LUCA / Bruxelles

Angela Merkel believed in the EU Primary elections - and won!

Recently Jean-Claude Juncker was officially elected President of the European Commission. One year before the European Elections were scheduled, even the most fanatical federalist did not believe that the Primaries could really nominate the EU chief executive. It's paradoxical, but even after the European elections of 25 May 2014, chances were over 50% for the winner to take the title.

After a series of disagreements, focusing more on "ideological pride" than actual system failure, finally the decision was made: “there will be primary elections for appointing candidates for the presidency of the European Commission in 2014”.

Controversy existed over the years in Europe on primary elections, but the efforts of those involved have not been in vain, and in June 2013, at the Council of the Party of European Socialists in Sofia (21-22 June 2013), PES announced their proposal for the Commission Presidency candidate 2014: Martin Schulz. In fact, much has been said about the primary election at the meetings of European Socialists, but in reality there was only one candidate from the very beginning, without European citizens or Left activists having a say.

Representing the European Liberals, according to an internal agreement and without organizing an impactful primary election, Guy Verhofstadt was proposed to be the candidate for President of the Commission, while party colleague Olli Rehn was positioned to one of the other EU leadership positions.

Traditionally two people, José Bové and Ska Keller, led the European Green Party campaign for the European elections in May, after they won the "on-line primaries". Even if they were the most democratic elections from the all European parties, the Greens failed to mobilize voters. In the end only a few tens of thousands of people participating in the vote.

Alexis Tsipras was assured of the nomination for the European radical left.

Aware of its potential, the European People's Party (EPP) did not enter the primary election game, but they mentioned that a candidate would be chosen at their congress on 6-7 March 2014, in Dublin. Without much glory, and of course without any impact on European citizens, Jean-Claude Juncker wins a battle with a candidate without any chance of nomination, even by France, Michel Barnier.

In this context the vision of the leader from Berlin should be mentioned. The idea of primary elections was strengthened when Angela Merkel entered “the nominations game”. We even witnessed a European paradox. Angela Merkel apparently supported the nomination for the position of President of the European Commission of the German Martin Schulz, as well as of Jean-Claude Juncker. Given that Germany has a grand coalition with CDU and SPD in power, Merkel supported the nomination of Schulz as European Commission President from Germany. On the other hand, from a party point, the European People's Party, where Ms Merkel's CDU is part of, has been open for a nomination battle. The German Chancellor has made her support for Jean-Claude Juncker public only a few days before the EPP Congress in Dublin (6 to 7 March 2014), and few days later it became the official candidate of the EPP - the first real sign that the primaries can really "produce" the next president of the European Commission.

Dan LUCA / Brussels

Politica de comunicare a UE (definiţie academică)

Vorbim atât de mult la Bruxelles despre comunicarea europeană, încât avem impresia că există o abordare consistentă a acestei politici de zeci de ani. E surprizător să constaţi că de fapt doar în iunie 2001 Comisia a adoptat un cadru de cooperare pentru activităţi ce privesc informarea şi politica de comunicare în UE. Pentru prima dată a fost recunoscută importanţa rolului statelor membre în diseminarea informaţiilor pe politicile europene.

Comunicarea UE este plină de provocări. Există o scădere generală a încrederii în politicieni şi administraţii în toate democraţiile vest-europene, dar şi în contextul în care Uniunea Europeană are un sistem complex de luare a deciziei care este greu de înţeles care există lipsă de interes pentru această construcţie din partea sistemele educaţionale naţionale.

La complexitatea politicilor UE se adaugă barierele lingvistice şi faptul că factorii de decizie naţionali au tendinţa să acuze UE când este nevoie să fie introduse măsuri nepopulare şi să îşi adjudece meritele pentru deciziile populare. Totodată, nu există partide politice (reale) la nivel de UE şi din acest motiv orice referendumuri sau alegeri având dimensiune europeană, vor fi văzute printr-un filtru naţional.

Un alt impediment este faptul că nu există media atât de mari, încât să acopere întreaga UE, iar media naţională va urmări politicile UE numai în contextul sistemelor lor politice naţionale. Strategia de comunicare şi informare a UE a avut întotdeauna mai mult o dimensiune a PR-ul instituţional şi centralizat (cu informaţii ‘directe’) decât o dimensiune a ‘sferei publice’ reală, axată pe cetăţean .

La nivel naţional, rolul statelor membre în comunicarea europeană a fost întotdeauna subestimat. Politicienii naţionali sau regionali au fost sceptici în a se angaja real în a comunica Europa publicului larg. În perioade de incertitudine economică şi nivele de declin a încrederii în autorităţile politice, există adesea o puternică tentaţie de a acuza deciziile nepopulare sau dezvoltările “nemiloase, autoritare şi supra-plătiţii birocraţi din Bruxelles”. Cum se poate explica folosirea banilor contribuabililor în campanii de informare despre UE, dacă neîncrederea publicului este încă ridicată şi banii sunt puţini?

Aici se complică această problemă: informarea cetăţenilor şi oferirea unei voci nu înseamnă neapărat că aceştia vor deveni participanţi efectivi direcţi la acest proces.

Tot o problemă de comunicare rămâne sistemul electoral - membrii Parlamentului European sunt aleşi mai degrabă din listele preliminare naţionale şi regionale decât din mandatele directe. Preşedintele Comisiei nu îşi face campanie pentru a câştiga titlul, chiar dacă procedură a fost parţial schimbată în 2014, şeful Executivului european nu este ales direct de cetăţean.  `

Cetăţenii pot să producă cel mai mare impact prin votul ‘Nu’ sau ‘Da’ pentru amendamentele Tratatului. Acest lucru se va întâmpla numai când se vor oferi reforme democratice autentice, care vor face în final comunicarea despre Europa un exerciţiu mai uşor.

Dan LUCA / Bruxelles