Am semnat astăzi în Ziarul Financiar un material despre bugetul europen consolidat, adaptat unei apărări europene autonome.
---
Instituțiile actuale ale Uniunii Europene sunt rezultatul
unor decenii de ajustări și compromisuri între statele membre. Deși ele au
reușit să gestioneze numeroase crize și să mențină stabilitatea, apare
întrebarea: sunt acestea cu adevărat adaptate cerințelor societății europene de
astăzi? Sau, dimpotrivă, evităm schimbările majore de teama dezechilibrelor
politice și economice?
De-a lungul istoriei, Uniunea Europeană a trecut prin mai
multe etape de dezvoltare, având diverse denumiri, atribuții și un număr
variabil de membri. În 1951, a fost creată Comunitatea Europeană a Cărbunelui
și Oțelului (CECO), având ca state fondatoare Belgia, Franța, Germania de Vest,
Italia, Luxemburg și Olanda. Scopul principal era asigurarea cooperării
economice pentru prevenirea conflictelor, prin gestionarea comună a
industriilor de război – cărbune și oțel. Șase ani mai târziu, în 1957,
Tratatul de la Roma a dus la înființarea a două noi entități: Comunitatea
Economică Europeană (CEE), menită să creeze o piață comună, și Comunitatea
Europeană a Energiei Atomice (EURATOM), destinată cooperării în domeniul
energiei nucleare. În 1967, prin fuziunea CECO, CEE și EURATOM sub o
administrație comună, s-a format entitatea cunoscută sub numele de Comunitățile
Europene. Aceasta a reprezentat un pas important spre integrarea europeană. Momentul
decisiv a venit în 1993, odată cu Tratatul de la Maastricht, care a transformat
Comunitatea Economică Europeană în Uniunea Europeană (UE), consolidând
integrarea politică și economică.
Nu orice problemă societală necesită o schimbare
instituțională. Adesea, soluțiile pot veni din adaptarea mecanismelor
existente, o mai bună implementare a politicilor sau chiar din colaborarea
dintre state, fără a fi nevoie de noi tratate și reforme greoaie. Schimbările
instituționale sunt lente și complicate, iar istoria ne arată că multe astfel
de inițiative se confruntă cu blocaje politice, veto-uri naționale și perioade
de incertitudine. În loc să ne concentrăm mereu pe modificări structurale,
poate ar trebui să vedem cum pot fi optimizate resursele și competențele deja
existente.
Schimbările majore din Europa după 1993 au transformat
Uniunea Europeană dintr-un proiect economic într-un actor geopolitic complex. Valurile
succesive de aderare cãtre Est au consolidat UE, dar au adus și provocări
legate de coeziunea economică și politică. Plecarea Marii Britanii a fost un
moment definitoriu, punând sub semnul întrebării unitatea europeană. Adoptată
de majoritatea statelor dezvoltate, euro a întărit integrarea economică, dar a
generat și vulnerabilități în perioade de criză.
Aceste evoluții au culminat cu necesitatea unei apărări
comune europene, accentuată de dinamica geopolitică globală: Statele Unite
și-au mutat focusul strategic către Asia-Pacific și au cerut Europei să-și
asume mai multe responsabilități în materie de Securitate, iar Rusia a devenit
o amenințare directă după anexarea Crimeei și invazia Ucrainei, forțând UE să
își regândească securitatea colectivă.
Liderii europeni, fie că se află la Bruxelles sau în
capitalele statelor membre, au realizat că o apărare europeană robustă nu mai
este doar o opțiune, ci o necesitate vitală pentru viitorul Uniunii. Integrarea
militară devine astfel un nou test al unității europene, comparabil cu cele ale
extinderii și monedei unice.
Uniunea Europeană a avut mereu o abordare complexă
privind apărarea, oscilând între cooperare cu NATO și dezvoltarea unor
capacități proprii. De-a lungul timpului, eforturile pentru o apărare europeană
comună au fost sporite, mai ales în contextul noilor amenințări de securitate. Tratatul
de la Lisabona din 2009 introduce clauza de apărare mutuală (Articolul 42.7
TUE): dacă un stat UE este atacat, celelalte trebuie să-l sprijine. De asemnea
creștea rolul Agenției Europene de Apărare (EDA) în coordonarea investițiilor
militare. În 2017 se înfiinţa Cooperarea Structurată Permanentă (PESCO), lansată
pentru a dezvolta proiecte comune în domeniul apărării. Iar în 2021, Fondul
European de Apărare (EDF) dispunea de un buget de 8 miliarde de euro pentru
cercetare și dezvoltare în domeniul militar.
E nevoie de o viziune asupra unei apãrãri europene,
independentã faţã de puterile mondiale. Credem cã apărarea europeană nu trebuie
sã cuprindã doar țările din UE, ci se extinde la cele care aderã la cauzã.
Desigur, parteneriate puternice cu Marea Britanie, Norvegia, și chiar Canada,
par evidente în actualul context geopolitic. Un model flexibil, similar
Schengen ar permite acestor state să coopereze fără a fi obligate să adere la
UE, ceea ce ar elimina obstacolele politice ale unei integrări forțate. Sã nu
uitãm cã o acţiune comună pe palierul militar ar duce și la o mai bună
dezvoltare economică, fără necesitatea ca aceste țări să adere la UE. Discuția
cu țările în curs de aderare la UE trebuie să aibă și o componentă a apărării
europene proprii, mai ales cã unele dintre acestea sunt deja membre NATO.
Momentul actual nu ne permite să avem o consultare
publică și să avem un nou tratat UE care să schimbe arhitectura Europei
contemporane. Nu e nevoie formal nici de înființarea unei noi organizații axată
pe apărarea europeană autonomă. Însă e fundamental, ca până la sfârșitul
mandatului actualei Comisii Europene, în 2029, să avem o Coaliție de țări care
consolidează apărarea europeană autonomă. Un punct fundamental al acestei
construcții este bugetul necesar și provenienţa sa. Este evident că avem nevoie
să decidem împreună asupra implicării țărilor membre în “noul budget european”,
care să acopere contribuţia la bugetul UE, dar concomitent și la bugetul
apărării comune europene. Rămâne de văzut dacă UE va reuși să-și creeze un
buget suficient pentru a deveni un actor strategic independent.
Dan LUCA / Bruxelles
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu