Diplomaţie Publică? Comunicare europeanã?

Noţiuni precum “diplomaţie publică“, “diplomaţie efectivă“, “diplomaţie culturală“ sunt adesea întâlnite în discursurile mediatizate în ultimii ani, însă poate din cauza conjuncturilor temporale şi atemporale, definiţia acestor termeni s-a modificat de-a lungul vremii şi continuă să se modifice, creând de multe ori confuzii.

În contrast cu Diplomaţia Standard, mult mai vizibilă, - putând fi descrisă ca fiind căile prin care liderii guvernamentali comunică între ei la cele mai înalte nivele - Diplomaţia Publică se axează pe căile prin care o ţară (sau o organizaţie multi-laterală) comunică cu cetăţenii altor state. Democraţia publică efectivă începe de la premisa că dialogul, mai mult decât o prezentare cu scopul de a vinde ceva, este adesea elementul central pentru realizarea ţelurilor politicilor externe.

Dacă îmi permiteţi, e necesarã o paralelã cu “faimoasa” strategie de comunicare a Uniunii Europene cu proprii cetăţeni dintr-o perspectivă “diplomatică”. Este clar că strategiile de comunicare ale UE utilizează o diversitate de politici ale diplomaţiei publice pentru a-şi atinge ţelurile. Se urmăreşte înţelegerea reciprocă şi cooperarea în abordarea procesului de comunicare şi informare, iar pentru aceasta, strategiile de comunicare ale UE pot fi imaginate ca iniţiative bine-dezvoltate ale diplomaţiei publice.

Strategiile de comunicare ale UE trebuie astfel gândite, încât să amelioreze lipsa de interes a cetăţenilor, dar şi evidenta lipsă de informare. Cetăţeanul european vrea să înţeleagă sistemul comunitar şi felul în care acesta îi influentează viaţa, dar nu trebuie plictisit cu detalii tehnice, care pentru el par irelevante.

Cetăţenii trebuie să fie informaţi corect şi complet, trebuie să îşi cunoască drepturile şi trebuie să şi le exercite, cunoscând situaţia reală existentă la nivel european, pe plan politic, social, economic, etc. Comunicarea cu cetăţenii UE şi cu cei din ţările care aspiră la statutul de membru UE, reflectă majoritatea eforturilor diplomaţiei publice ale Comisiei Europene.

Cu toate acestea, abia în iunie 2001 Comisia Europeanã a adoptat un cadru de cooperare pentru activităţi ce privesc informarea şi politica de comunicare în UE. Pentru prima dată a fost recunoscută importanţa rolului statelor membre în diseminarea informaţiilor pe politicile europene.

Alegerile din 2004 pentru Parlamentul European au sublinit agravarea lipsei de interes al cetăţenilor pentru politicile UE. În acelaşi an noua “Comisie Barroso” a reacţionat prin numirea unui nou comisar pentru comunicare şi a numit-o în această funcţie pe fosta comisară pentru mediu Margot Wallström. La scurt timp însă, în 2005, liderii UE au fost şocaţi de problemele ivite în ratificarea Constituţiei Europene, adevărat punct nodal în comunicarea cu cetăţenii.

Relaţia UE-cetăţeni pare a fi într-o stare de somnolenţă, animată din când în când de câte un referendum, nu de fiecare dată cu rezultate pozitive. Cetăţenii, la rândul lor, îşi amintesc de Uniune atunci când sunt nemulţumiţi.

De la înfiinţarea sa Uniunea Europeană a reuşit cu siguranţă să îşi atragă adepţi şi să îi convingă de faptul că merită să investească timp şi energie pentru a înţelege complicatele mecanisme ce stau la baza funcţionării ei. UE are “fanii” săi. Dar cât de prezentă în conştiinţa oamenilor obişnuiţi este Uniunea Europeană dacă ne deplasăm în afara cartierului european? Cine mai este interesat de UE când avansăm pe străzile Bruxelles-ului şi dacă mergem de acolo mai departe în toate statele membre? Cine mai ştie ce structură au instituţiile europene şi cu ce se ocupă fiecare? Uniunea Europeană are acum aproape 500 de milioane de locuitori, dintre care cei într-adevăr informaţi în legătură cu felul în care funcţionează sunt doar o picătură într-un ocean.

Interesantă abordarea propusă în 2011 de Valéry Giscard d'Estaing, Coordonatorul Convenţiei Europene (dacă îşi mai aminteşte cineva de aşa ceva) legată de organizarea unui “Congres al cetăţenilor” în care Parlamentul European şi cele naţionale să dezbată împreună provocările cu care se confruntă Uniunea. Congresul ar apropia mai mult cetăţenii de UE, o mare necesitate având în vedere lipsa de interes pe care aceştia o manifestă cu privire la problemele comunitare. Fostul Preşedinte al Franţei preciza că actualii lideri europeni sunt mult prea focalizaţi pe măsurile cu rezultate pe termen scurt şi lasă la urmă orientările strategice, pe termen lung, care să contribuie la o reală conectare cu cetăţenii.

În cazul comunicării europene, mecanismul este cu atât mai complex, cu cât vorbim de multilingvism, multiculturalism, etc, dar şi de un sistem care nu a rezolvat încă problemele de democraţie şi legitimitate. Construirea şi difuzarea discursul politic, electoral sau din afara campaniilor electorale trebuie să ţină cont de toate acestea.

Tot în cadrul subiectului larg al Diplomaţiei Publice, apropiindu-ne puţin de România, şi intervenţia naţională, putem aminti de “evenimente de diplomaţie publică” (prezentări de ţară, promovarea culturii şi tradiţiilor, organizarea de spectacole, concerte, expoziţii şi conferinţe), pe care Reprezentanţa Permanentă le organizează cu regularitate. Consolidarea poziţiei României în cadrul instituţiilor europene şi îmbunătăţirea imaginii acesteia la nivel european sunt succese ale României în aceşti ani de la aderarea la Uniunea Europeană încoace, preciza într-o intervenţie recentă Raluca Norel.

Dan LUCA / Bruxelles