După publicarea primei
părţi a interviului pe care l-am acordat cu mare plăcere cotidianului
Prahova, luni, 24 iunie, a fost publicată şi continuarea.
Am fost întrebat cum pot fi reduse diferenţele dintre România şi alte state
europene în cadrul structurilor Uniunii şi am accentuat importanţa expertizei
tehnice.
Mulţumesc celor de la cotidianul
Prahova pentru deosebita colaborare!
Mai jos redau materialul integral:
..................
- De ce ne este teamă de Uniunea
Europeană? Şi de ce ne uităm spre Bruxelles cu o frică de a nu greşi?
- Este psihologia omului care e
surprins sau nepregătit. Dau un exemplu, cum sunt cursurile în România, sau cum
erau în urmă cu 15 ani, pentru că nu vreau să dau exemple de acum. Profesorul
predă timp de două ore. La final, inevitabil, se pune întrebarea dacă are
cineva comentarii sau nelămuriri. Şi nimeni nu întreabă nimic. Aşa stă situaţia
şi acum, de fapt. În Belgia, de exemplu, cursurile sunt în felul următor: o oră
se predă, iar o oră se discută. De ce? Pentru că studentul se pregăteşte.
Aceeaşi chestie, ca să pui întrebări bune şi să ai o opinie, trebuie să citeşti
dosarul, să ştii care este opinia ta şi să ştii şi calendarul când poţi să ţi-o
expui.
- Ceea ce spuneţi dumneavoastră este
un lucru grav. Înţeleg că atunci când mergem cu anumite opinii la Bruxelles, nu
mergem destul de pregătiţi pentru a ne susţine punctele de vedere?
- Nu există rea-intenţie, ci există
o problemă de prioritate şi de resurse umane. 100 de diplomaţi nu pot să
acopere clar 3-4000 de teme dinamice care se dezbat în Bruxelles-ul european.
Şi atunci noi trebuie să vedem resursa adiţională, şi nu numai să angajăm în
România, pentru că momentan nu se poate. Dar există altă resursă: sunt 2.500 de
români în Bruxelles şi asta este o chestie foarte interesantă.
- Ar putea fi angrenaţi în acest
sistem şi, pe de altă parte, vor să fie angrenaţi?
- Bineînţeles. Ar putea fi angrenaţi şi vor să fie angrenaţi. La nivelul Comisiei Europene există funcţionarii, iar România are în jur de o mie şi ceva. Aceşti români lucrează ca funcţionari europeni, şi reprezintă Uniunea Europeană, nimeni nu neagă asta. Dar fiind în acea structură, sunt pentru că România este ţară membră şi dacă nu ar fi, ei nu ar lucra acolo. Asta nu înseamnă că trebuie să fie trădători, spioni, dar ei sesizează dosarele tehnice. De exemplu, dacă se discută la Direcţia Generală pentru Agricultură pe problema roşiilor şi a îngrăşămintelor care pot fi folosite, ei văd acest dosar. Şi de cele mai multe ori, chiar vor să intre în acest angrenaj. Dar cui trimit mesajul în ţară? România zice: „Da, da!”, am notat şi „o să vedem!”. Şi acolo moare dosarul. Şi moare pe tomate, şi moare pe lifturi şi moare pe absolut tot. Şi după aceea, după doi-trei ani, reuşim să vedem de ce nu-i place europeanului roşia din România. Apar, deci, astfel de mecanisme. Şi de aceea vorbesc despre resursa umană, despre funcţionarii români care lucrează în Comisia Europeană şi care pot fi angrenaţi mai mult, să fie respectaţi şi să creăm un mecanism de absorbţie a acestei informaţii. Un lucru esenţial. Noi tratăm unele lucruri nici măcar cu simpatie – în privinţa legislaţiei europene – şi spunem că da, ar fi frumos, dar nu se întâmplă nimic dacă nu se ocupă cineva de toate acestea. În plus, funcţionarii români ar trebui să şi avanseze în ierarhia din Comisia Europeană, dar fără a avea sprijin din ţară, nu o pot face. Trebuie şi noi să creăm fluxul acesta de informaţii.
- Bineînţeles. Ar putea fi angrenaţi şi vor să fie angrenaţi. La nivelul Comisiei Europene există funcţionarii, iar România are în jur de o mie şi ceva. Aceşti români lucrează ca funcţionari europeni, şi reprezintă Uniunea Europeană, nimeni nu neagă asta. Dar fiind în acea structură, sunt pentru că România este ţară membră şi dacă nu ar fi, ei nu ar lucra acolo. Asta nu înseamnă că trebuie să fie trădători, spioni, dar ei sesizează dosarele tehnice. De exemplu, dacă se discută la Direcţia Generală pentru Agricultură pe problema roşiilor şi a îngrăşămintelor care pot fi folosite, ei văd acest dosar. Şi de cele mai multe ori, chiar vor să intre în acest angrenaj. Dar cui trimit mesajul în ţară? România zice: „Da, da!”, am notat şi „o să vedem!”. Şi acolo moare dosarul. Şi moare pe tomate, şi moare pe lifturi şi moare pe absolut tot. Şi după aceea, după doi-trei ani, reuşim să vedem de ce nu-i place europeanului roşia din România. Apar, deci, astfel de mecanisme. Şi de aceea vorbesc despre resursa umană, despre funcţionarii români care lucrează în Comisia Europeană şi care pot fi angrenaţi mai mult, să fie respectaţi şi să creăm un mecanism de absorbţie a acestei informaţii. Un lucru esenţial. Noi tratăm unele lucruri nici măcar cu simpatie – în privinţa legislaţiei europene – şi spunem că da, ar fi frumos, dar nu se întâmplă nimic dacă nu se ocupă cineva de toate acestea. În plus, funcţionarii români ar trebui să şi avanseze în ierarhia din Comisia Europeană, dar fără a avea sprijin din ţară, nu o pot face. Trebuie şi noi să creăm fluxul acesta de informaţii.
- Aşa este, pentru că trebuie să
existe un lanţ foarte bine structurat pentru ca să poţi face ceva şi să ajungi
la nivelul altor state din UE.
- Să vă spun o chestie foarte
interesantă şi care este foarte puţin văzută: sectorul privat. Avem 400 de
corporaţii internaţionale care sunt reprezentate la Bruxelles, care sunt, de
altfel, ambasadele acestora la Uniunea Europeană. Ei monitorizează legislaţia,
anticipează, răspund şi discută cu sediile lor centrale, observă nişte probleme
care îi interesează, atunci când apar anumite propuneri de modificare
legislativă în sectoarele în care activează. Şi astfel îşi apără interesele.
- Ochii şi urechile
companiilor-mamă, care transmit informaţiile direct de la Bruxelles.
- Da, pentru că, uneori, pentru nerespectarea regulamentelor europene apar şi „chitanţele” care sancţionează acest lucru. Şi se lucrează cu avocaţi, cu firme de consultanţă.
- Da, pentru că, uneori, pentru nerespectarea regulamentelor europene apar şi „chitanţele” care sancţionează acest lucru. Şi se lucrează cu avocaţi, cu firme de consultanţă.
- Există posibilitatea de a-şi face
lobby în structurile europene o mare companie internaţională? Pentru că la noi,
deseori, lobby-ul se confundă cu traficul de influenţă şi chiar este!
- Bineînţeles că pot să-şi facă
lobby. Pentru că acesta este un mod de lucru, un mod de interacţiune. Şi în
România se face lobby, dar se face altfel. Acolo se discută foarte deschis. Şi
dacă vorbim despre eurodeputaţi, pe paginile de web ale eurodeputaţilor
nordici, în special, se expune o problemă şi se aşteaptă opiniile celor
interesaţi pe anumite sectoare. Europarlamentarii invită chiar la dialog, pentru
că există această cultură a dialogului. Pentru că, la un moment dat, trebuie să
faci legislaţie care serveşte cetăţenilor care te-au votat şi care îţi dau
salariul respectiv. Cum să afli interesele lor, dacă tu nu discuţi şi nu ai o
comunicare permanentă? La Bruxelles există 3000 de federaţii sectoriale care
reprezintă anumite industrii. Este o dinamică fantastică, iar oamenii care
lucrează pentru aceste federaţii anticipează ceea ce se va întâmpla peste cinci
ani.
- Înţeleg că noi nu ne vedem în
aceste structuri?
- Noi trebuie să învăţăm să vorbim
limba „bruxeleză”. Să putem traduce foarte clar ce înseamnă, din punct de
vedere tehnic, dar şi temporal, ceea ce înseamnă anumite lucruri, care au impact
în foarte multe domenii.
- Şi de aceea, cred că reacţiile la
apariţia unor directive europene sunt mult mai bune la alte state, comparativ
cu reacţiile României. Pentru că se pregătesc şi au timpul necesar încă de la
apariţia unor idei de modificare a legislaţiei europene.
- Noi trebuie să anticipăm ceea ce se întâmplă, iar acest mecanism este foarte predictibil. Este un paradox. Nu sunt chestii surprinzătoare, dar trebuie să ştii cum să le urmăreşti. E o junglă în care, dacă ai oamenii tăi, care ştiu să urmărească legislaţia fină, dar ştiu tot ce se întâmplă, devine totul mult mai clar.
- Noi trebuie să anticipăm ceea ce se întâmplă, iar acest mecanism este foarte predictibil. Este un paradox. Nu sunt chestii surprinzătoare, dar trebuie să ştii cum să le urmăreşti. E o junglă în care, dacă ai oamenii tăi, care ştiu să urmărească legislaţia fină, dar ştiu tot ce se întâmplă, devine totul mult mai clar.
- Deci Bruxelles-ul este un
conglomerat, un furnicar, de oameni care adună informaţiile pentru sectoarele
pe care le reprezintă.
- În plus, o zonă foarte bogată este
sectorul organizaţiilor neguvernamentale, care activează în special pe
dimensiunea de mediu, de drepturile omului, care sunt foarte importante. Şi
astfel, se creează un triunghi legislativ între instituţii – sectorul privat –
societatea civilă.
- Aşa cum ar trebui să fie şi la
noi!
- Bine, noi avem conceptul acesta de
dialog social, dar cum funcţionează? Marea problemă nu este nici măcar la
nivelul societăţii civile, pentru că de multe ori, ONG se mişcă destul de bine,
mai ales acelea care sunt în nişte reţele europene. Marea problemă este opinia
industriei! Noi nu ştim încă să coagulăm structurile de federaţii naţionale –
de lapte, de producători de maşini. Sunt şi excepţii, în special în domeniul
energiei, în domeniul IT, dar majoritatea nu face astfel. Pentru că la nivel
european, există structurile federative care trebuie să conţină şi membrul din
România. Şi acest membru există, dar problema este că nu este activ şi,
implicit, nu există capacitatea de absorbţie a informaţiilor care privesc
anumite sectoare. Şi atunci, România nu are nicio reacţie la anumite probleme.
Şi aşa pierdem.
- Prin urmare, la aproape şapte ani
de la integrarea în Uniunea Europeană, nu suntem capabili să ne reprezentăm
interesele, să preluăm informaţiile de la sursă şi să le şi folosim.
- Nu este o chestie uşoară ca o structură de 20 de milioane – sau câţi mai suntem, pentru că nimeni nu mai ştie sigur – să se racordeze la o altă structură de jumătate de miliard. Şi nu este vorba despre limba străină, ci de legislaţie, de absorbţie, de bugete, de planninguri. Este, într-adevăr, o chestiune foarte complexă, iar noi trebuie să ştim că este un proces foarte complex şi o şansă istorică pentru România şi trebuie să facem nişte paşi, pentru că drumul este clar spre Uniunea Europeană.
- Nu este o chestie uşoară ca o structură de 20 de milioane – sau câţi mai suntem, pentru că nimeni nu mai ştie sigur – să se racordeze la o altă structură de jumătate de miliard. Şi nu este vorba despre limba străină, ci de legislaţie, de absorbţie, de bugete, de planninguri. Este, într-adevăr, o chestiune foarte complexă, iar noi trebuie să ştim că este un proces foarte complex şi o şansă istorică pentru România şi trebuie să facem nişte paşi, pentru că drumul este clar spre Uniunea Europeană.
- Ţine şi de voinţa politică?
- România are voinţă politică. Şi nu
numai acum – pentru că această voinţă politică este foarte dezvoltată în
ultimele 12 luni – pentru că tot timpul vectorul României au fost Bruxelles-ul
şi Uniunea Europeană. Noi nu am avut niciodată o dezbatere, cum a fost în
Polonia sau în Cehia, sau cum se mai întâmplă prin ţările fondatoare ale UE, în
care să se vorbească despre ieşirea din Uniunea Europeană. Deşi voinţă politică
există, problema este expertiza tehnică. Şi trebuie să înţelegem că nu se poate
face totul doar cu voinţă politică, aşa cum nu se poate face totul numai cu
expertiză tehnică. Acestea două trebuie să fie complementare. Iar în anul
următor trebuie să apară o dezbatere asupra rolului Uniunii Europene şi, pentru
că vin alegerile europarlamentare, trebuie să identificăm cu cine putem lucra,
pentru că eurodeputaţii au un rol extraordinar. Iar mie nu-mi place mesajul
dublu. Dacă vorbeşti una în Parlamentul European, nu mai vii apoi pe sticlă în
ţara ta şi spui complet un alt mesaj, îndreptat împotriva sistemului european
şi chiar al Parlamentului European, din care tu faci parte. Cum adică, tu îţi
critici structura care te plăteşte?
- De ce această atitudine duplicitară?
Care ar fi interesul?
- În Parlamentul European trebuie să
fii văzut european, deschis, democratic, pentru că, altfel, nu interacţionează
nimeni cu tine. Şi chiar sunt unii eurodeputaţi marginalizaţi din această
cauză. De aceea va fi foarte important cum vor fi aleşi, în 25 mai 2014,
viitorii eurodeputaţi.
- Noi, românii, pe de altă parte, nu
avem cultura alegerilor europarlamentare. Pentru că, în România, în general, se
confundă alegerile parlamentare cu alegerile locale, cele locale cu alegerile
prezidenţiale. Mai sunt şi referendumurile, la care multă lume din mediul rural
se întreabă de ce nu este Băsescu pe listă...
- În celelalte state europene,
alegerile europarlamentare se pregătesc cu doi-trei ani înainte. Şi există
echipe care lucrează doar pentru alegerile europarlamentare. Cu mesaje
europene, cu conexiuni, cu presa, cu temele mari pe dimensiunile europene. Ei
pregătesc acel 25 mai european. Şi, pe de altă parte, există şi o maturitate a
electoratului şi a partidelor politice. Problema este că în România – şi în
multe ţări, din păcate – îţi poţi pierde capul de şef de partid dacă pierzi
nişte alegeri. Că sunt locale, că sunt generale, că sunt europene. Şi atunci,
practic, tot partidul se calibrează la alegerile europarlamentare. Aici ne
zbatem un pic pe cultura politică, şi nu este doar o chestiune românească.
Important este să se meargă într-o direcţie constructivă, să nu fie acel mesaj
de a ne blama unii pe ceilalţi. Să se spună concret ce proiecte există. Iar, în
acest sens, cred că PSD poate face extrem de multe în această direcţie la
nivelul Parlamentului European. Sunt deja eurodeputaţi buni, pot apărea alţii
şi mai buni, dar trebuie gândit un mesaj pentru o Românie integrată, pentru că
trebuie integrat orice cetăţean. Şi astfel revin la ideile de la început:
trebuie create acele pârghii pentru a integra cetăţeanul român – în mod real –
atât din punct de vedere economic, cât şi social.
Dan LUCA / Bruxelles
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu