Îmi face mare
plãcere sã revin astãzi cu un articol publicat de
revista Convorbiri Europene pe tema viitorului instituţiilor
europene.
---------------
Anul 2018 este
strategic pentru viitorul Uniunii Europene. Nu
doar pregatirea Brexit-ului sau alegerilor pentru Parlamentul European din 2019
sunt la ordinea zilei, dar şi idei interesante despre viitorul instituţiilor europene.
Reforma nu este uşoarã, cel mai probabil este nevoie un nou tratat al UE, cu o
ratificare anevoioasã în special în anumite ţãri europene. Deci prudenţã
politicã maximã…
Cãteva mesaje,
testate deja în mediul Bruxelles-ului european:
Ø
Un
Parlament European cu douã camere, asemãnãtor ca structurã cu cel din ţãrile
membre, dar şi cu cel american, parcã este mai uşor de prezentat cetãţenilor
europeni, decât un triunghi de genul Parlament – Consiliu - Comisie. Avem
“Camera aleşilor direcţi” (Camera Inferioarã / Camera Deputaţilor), adicã
europarlamentarii de astãzi şi mai avem “Camera ţãrilor membre” (Camera
Superioarã, cu numãr clar de
voturi, din algoritmul decizional existent), adicã Consiliul de astãzi. Iar
Comisia Europeanã devine ceea ce este de fapt, Guvernul European. Ideea nu îmi
aparţine, a fost prezentatã în 2014 de cãtre Viviane Reding, pe atunci Vicepreşedintele Comisiei Europene.
Ø
Ce
facem cu douã instituţii europene care îşi cautã de ani buni identitatea? Mã
refer la Comitetul Regiunilor şi la Comitetul Economic şi Social? Nu cred cã
activitatea acestora deranjeazã, ci dificultatea de a înţelege impactul
acestora în mecanismul legislativ european. Propun o idee nouã şi aceea ca preşedinţii
acestor douã instituţii, trecuţi deja prin focul alegerilor, sã devinã comisari
europeni precum cei desemnaţi de ţãrile membre. Îi putem numi chiar “comisari transnaţionali”, cã tot am vehiculat acest termen. De
ce nu chiar o comasare a poziţiei de comisar european pentru politica regionalã
cu cea a președintelui Comitetului Regiunilor? Avem un exemplu relativ recent, pozitiv ca rezultat,
în domeniul politicii externe a UE. Foderica Mogherini este acum vocea unicã
pentru UE, dar înainte de Tratatul de la Lisabona vorbeam de Javier Solana
(Consiliu) şi Benita Ferrero-Waldner (Comisie). Iar “la comasare” presedintele
Comitetului Economic si Social poate sã preia chiar portofoliul de Ocuparea Forţei
de Muncã şi Afaceri Sociale.
Ø În
politica europeanã întâlnim un fenomen asemãnãtor procedeului matematic de
"adunare
a doi vectori". Concret, avem vectorul Juncker pe axa OX și vectorul
Macron pe coordonatele OY. Rezultatul dorit este o adâncire și o extindere
simultanã a zonei euro… Şi sã nu fim naivi… totul este coordonat de ecosistemul
politic de la Berlin, prin vectorii de comunicare UE și Franţa… Guvernul German
va avea ca prioritate consolidarea zonei euro. Indirect avem şi rãspunsul la
Uniunea Europeanã cu douã viteze: Nucleul dur, al ţãrilor care au aderat la euro
şi celelalte… De aici şi miza aderãrii rapide la eurozonã.
Ø De
cel puţin 10
ani urmãresc fenomentul alegerilor primare europene. 2014 a fost fantastic,
dar nu din punct de vedere al alegerilor
primare, ci doar partea cu Spitzenkandidat
a fost cu adevãrat de impact. Cine îşi poate aminti de “bãtãlia inexistentã din
EPP dintre Juncker
şi Barnier” sau de “candidatul unic Martin Schulz al socialistilor
europeni”? Partidele europene sunt încã foarte precaute din punct de vedere al
alegerilor europene, chiar dacã tema e relansatã în 2015.
De apreciat recenta dinamicã
din Parlamentul European pe acest subiect.
Ø Discuţia despre o posibilã listã transnaţionalã pentru
Parlamentul European e în spaţiul public de ani buni. Iar saptãmâna aceasta
Parlamentul European a decis, nu este cazul pentru acest demers. Mi-am exprimat public parerea înca din 2014. Chiar dacã doresc din
suflet ca proiectul european sã avanseze, nu sprijin o astfel de idee. “Lista
transnaţională” ar oferi alegătorilor două voturi, unul pentru a desemna
candidatul naţional, iar celălalt pentru a alege candidatul european. Acest
lucru ar duce la o mai puternică sferă publică europeană, dar doar pe
componenta cvasi-elitistă, transnaţională. Eu cred în europenizarea sferelor publice
naţionale, nu în adiţionarea unei "sfere noi", europene, neconectate
cu realitatea naţională, şi prea generaliste pentru a pune de acord cetăţeni
din 28 de state membre.
Ø Dacã
dorim însã sã avem cu adevãrat alegeri europene, trebuie sã forţãm partidele europene sã gâdeascã
european. Algoritmul preferabil al alegerilor
este simplu, partidele care doresc sã intre în Parlamentul European trebuie sã
treacã pragul de 5%, adicã sã aibã cel puţin 38 de deputaţi în legislativul
european. E de urmat un sistem axat pe liste regionale, combinat cu votul
preferenţial. Dacã facem o
analizã a partidelor aflate în prezent în Parlamantul European remarca e
izbitoare. Nici mãcar creștin-democraţii Angelei
Merkel (34) sau democraţii italieni (30) nu ar intra singuri în Parlament. Vor
sau nu vor, partidele din statele membre UE trebuie sã se alieze electoral
pentru a obţine cel puţin 38 de eurodeputaţi. Se poate sã schimbãm sistemul
electoral pentru alegerile europene din 2019, pentru a avea doar liste
europene? Raspunsul este categoric NU, e prea târziu acum, poate pentru 2024.
Dan LUCA / Bruxelles
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu