Se abuzează în România în menționarea interesului național. De multe ori sunt afirmații fără conținut. În articolul semnat în Făclia am prezentat un exemplu concret.
--
De ceva vreme mă obsedează o idee și vreau să o prezint public. La nivelul unor
sectoare, avem abordări care pretind prioritizarea interesului național,
apărând prestigiul României. Inițiativa e lăudabilă, dar realitatea e alta. În
majoritatea cazurilor avem doar fraze goale, un populism care mai mult ne face
rău decât ne îmbărbătează.
Ajungem acum la un subiect concret, care atinge și miezul
României, fotbalul. Am citit istoria sportului rege și am înțeles, pe bună
dreptate, că echipa națională este prioritate maximă. Organizarea
campionatului național este chiar un mod de a pregăti jucătorii
pentru a avea resursa necesară unei naționale puternice. Până aici totul pare perfect.
Am avut în ultimii ani o înșiruire de evenimente care sunt demne de
consemnat. Venită de nicăieri, în 2019, echipa României ajunge în semifinalele
Campionatului European de Tineret. Dar surpriza mare a fost, datorită
sistemului de calificare, invitatea echipei Românie de fotbal la Jocurile
Olimpice de la Tokyo din 2020. Ceva incredibil, dacă ne gândim că
precedenta participare la JO data din 1964.
Ni s-au aliniat stelele, chiar dacă Olimpiada a avut loc doar în vara lui
2021 datorită pandemiei. Zic asta fiindcă realitatea factualã era incredibilă.
Calificam un sport de echipã la cel mai tare eveniment planetar, și asta
la nivelul fotbalului, cel mai mediatizat sport.
În loc însă ca România să conștientizeze oportunitatea, și-a bătut joc de
această participare. Nu a fost nici o strategie la nivelul FRF, cluburile de
fotbal nu au lăsat jucătorii să participe fiind angrenate în meciuri de
varã, nici o comunicare de calitate pe acest subiect. Adică, când a fost
Campionatul Mondial din Qatar, la care nici măcar nu erai calificat, intrerupeai
întreg campionatul naţional, dar când echipa ta juca la Jocurile Olimpice nu
îți pasă ?
Normal, o echipã de liga a doua, încropită din milă, a reprezentat România la
Jocurile Olimpice, iar rezultatele au fost dezolante. Aproape că îți era milă
de tinerii care au fost la Tokyo în acea echipã. Le este acum rușine că au fost
la Jocurile Olimpice. Mulți din cei deplasați la Tokyo nici nu menționează
în CV-ul lor că au fost acolo, în loc să fi ceva enorm, de mândrie națională.
Cum s-a ajuns la așa ceva? Răspunsurile sunt clare, și întăresc narativa
acestei relatãri. Că e rea intenție, că nu reușim să înțelegem poză generală,
că ne batem joc de noi în primul rând... asta e vizibil. Nici nu mă
interesează cine era atunci la Federația Românã de Fotbal, sau cine de la CFR,
FCSB sau Universitatea Craiova nu au înțeles acest proiect. Dacă erai cu puțină
viziune, puteai să utilizezi această platformã de vizibilitate pentru lansarea internaţionalã
a unor jucãtori, ca să mă refer și la avantajul posibil.
Sper ca până în 2076, când probabil ne vom califica din nou cu echipa de fotbal
la Jocurile Olimpice, să avem maturitatea de țară pentru mãreţia
momentului. Pare marginal subiectul, desigur, dar semnalele sunt de multe ori
mai puternice decât varianta oficială, confortabilă.
Dan LUCA / Bruxelles
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu