Pe cine avantajează acum o discuție despre un nou tratat al UE? Câteva idei pe această temã în editorialul meu de astăzi din Făclia.
---
Se vorbește tot mai mult despre nevoia de a avea un nou
tratat european. E bine că există o gândire evolutivă a proiectului european, dar
inevitabil trebuie să discutăm și din punct de vedere juridic aceastã procedurã. Mai
ales că alegerile europene bat la ușã și acest subiect e ușor de invocat.
Construcția europeană este un mecanism început după cel
de-al doilea Război Mondial în care țările de pe continentul european doresc să
creeze fundamentul unui proiect comun, în care să trăim în pace și să prosperãm
economic. A pune resursele împreună, a delega competența legislativă unei
structuri suprastatale, nu este ceva evident și, desigur, există multă
reticență din partea unor state membre.
Dacă urmărim evoluția tratatelor europene, se observă că
treptat tot mai multă putere legislativă s-a trasferat de la sistemul național
la cel european. Unii specialiști spun chiar că 75% din legislația de pe
continentul european are proveniență acum de la Bruxelles.
Obiectivul fiecărui tratat a fost de a avea mai multă
coordonare la nivel federal pentru a servi mai bine obiectivele cetățenilor. Au
fost adoptate, dacã prezentãm evoluţia începând din 1992, noi tratate care au
structurat relaționarea europeanã. Așa cum desigur este ușor de imaginat,
ratificarea acestor noi tratate a fost vâscoasã la nivelul statelor membre.
Conform legislaţiilor, unele țări au nevoie de a consulta prin vot populația
pentru a ratifica un tratat nou, în altele parlamentele naţionale au
acestã prerogativã. Pentru a intra însã în vigoare un nou tratat european
avem nevoie ca ratificarea să fie în toate țările UE, fără excepție.
Fără a întra în detalii tehnice, Tratatul de la
Maastricht (1992) a avut un blocaj pentru o perioadã bunã de timp din
partea Danemarcei. Dacă îmi aduc aminte bine, chiar politica de apărare comună
a fost problema danezilor. Se pare că acum Danemarca a înțeles că este mai bine
să adopte și acestã politică ca bun comunitar.
Tratatul de la Amsterdam, semnat în 1997 și intrat în
vigoare în 1999, a fost fără sincope de ratificare. A venit însă Tratatul
de la Nisa, din decembrie 2000, fundamental pentru aderarea țării
noastre la UE. Aici a venit votul negativ al irlandezilor. La al doilea vot,
după anumite concesii, situația s-a deblocat.
Chiar și încercarea de a avea o Constituție Europeană a
fost blocată de referendurile din Franța și Olanda în 2005. Proiectul a fost
restructurat sub forma Tratatului de la Lisabona. Din nou Irlanda a blocat
ratificarea acestui nou tratat în 2008. Se zicea atunci că ˝1% din
populația europeană blochează întreaga evoluție a proiectului european˝. Din 1
decembrie 2009 avem în vigoare Tratatul de la Lisabona, care
facilitează ˝o Uniune mai eficientă și mai democratică˝.
În ultimii 10 anii, liderii europeni s-au ferit să
discute despre un nou tratat, dar criza pandemică și dezbaterile recente din
cadrul Conferinței asupra Viitorului Europei au pus din nou pe agendã acest
proiect. Dacă s-ar lansa acum o astfel de procedurã, așteptările sunt
realiste. După o Conferință Interguvernamentală de cel puțin doi ani, se poate
redacta și semna tratatul, iar apoi trecem la ratificare în fiecare din cele 27
de țări membre. În situația cea mai optimistă, avem un nou Tratat al UE în 2029.
Dacă există însă o sincopă de ratificare, cel mai probabil într-o țară din
Europa Centrală, mai adăugați vreo doi ani. Aproape că îmi vine să zic să o
dată realistă pentru un posibil nou tratat este 2031.
Este important însă să nu fim călăuziți de această nevoie
de schimbare a tratatului pentru a gândi alegerile europene din luna
iunie. Dacă există lideri care propun o schimbare de tratat ca
soluție la problemene cetățenești este de fapt o fugă de
responsabilitate pentru a discuta soluții concrete. Dacă îmi permiteți o
comparație, este precum la fiecare alegeri naționale unii ne-ar prezenta
soluția printr-o nouă constituție a țării.
Dan LUCA / Bruxelles
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu