Ȋn corespondenţa pe care am pregătit-o recent pentru ziarul
Prahova am abordat subiectul regionalizării României.
Redau în
continuare materialul apărut miercuri, 5 februarie:
.............
Începutul de an a reactivat
dezbaterea internă privind revizuirea Constituţiei şi regionalizarea ţării, un
subiect pe cât de delicat pe atât de important. Uniunea Europeană propune
programe destinate regiunilor, cum este de exemplu şi “Garanţia pentru tineri”,
iar o reprezentare mai bună ar facilita abordarea lor.
În prezent, la Bruxelles,
reprezentanţele regiunilor din statele membre - şi aici mă refer la toate
provinciile italiene, landurile germane, regiunile slovace etc - desfăşoară o
intensă activitate de lobby, se ocupă de managementul proiectelor europene sau
de comunicarea externă. Una dintre cele mai de succes reprezentanţe regionale
deschise la Bruxelles este “Comunitatea Valenciana”. Reprezentând o zonă
populată a Spaniei (aproximativ 5 milioane de locuitori, 10% din populaţia
Spaniei, Valencia fiind cel de-al treilea mare oraş al Spaniei), această zonă a
cunoscut una dintre cele mai rapide creşteri economice din Uniunea Europeană.
Una dintre cauze a constituit-o probabil şi deschiderea unei reprezentanţe la
Bruxelles care să reprezinte interesele zonei respective în capitala Europei.
Deşi au trecut 24 de ani de la
Revoluţie, administraţia românească a rămas la fel. Este normal ca ţara noastră
să evolueze. Mă bucur foarte mult că actualul Guvern consideră ca prioritate
maximă procesul de regionalizare a României. Dar trebuie încă de la început să
precizăm că nu se face regionalizarea de dragul absorbţiei mai bune a
fondurilor europene, ci pentru dezvoltarea României. Acesta trebuie să fie
obiectivul: reforma regională trebuie concepută ca o pârghie esenţială pentru
atingerea obiectivelor de dezvoltare ale României. Viziunea trebuie să includă
o perspectivă cu privire la transformarea instituţiilor, crearea unui nou
capital social şi a unor noi capacităţi, în anumite cazuri, chiar înlocuirea
instituţiilor tradiţionale care vor fi în mod inevitabil slăbite de procesul de
dezvoltare propriu-zis. Mai mult decât luarea de decizii privind componenţa,
limitele şi denumirile noilor regiuni ale României, procesul regionalizării
cere hotărâri cu o greutate şi o miză mult mai pronunţate: atribuţiile noilor
autorităţi regionale; limitele de competenţă faţă de nivelul central, dar şi
faţă de cel local; relaţiile dintre regiuni; modalitatea de raportare la
autorităţile centrale şi cele de la Bruxelles.
Într-o economie deschisă, coagulată
fie în urma globalizării, fie a integrării europene, regiunile depind de piaţa
globală şi europeană, de investiţii, pieţe de desfacere, capital şi resurse.
Paradoxul descentralizării politice şi instituţionale este că, pe măsură ce
regiunile câştigă mai multă autonomie în raport cu statele, cu atât sunt mai
puţin protejate în faţa factorilor pieţei şi devin mai depedente de aceasta. De
aceea, regiunile trebuie văzute nu doar ca instituţii de guvernare, ci şi ca
sisteme de acţiune, ca sisteme funcţionale şi în cele din urmă, ca sisteme care
pot asigura performanţa şi competitivitatea economică, bunăstarea celor care le
locuiesc. Acest nou sistem administrativ pe care România îl propune trebuie să
fie sustenabil pentru următorii 20 de ani, poate chiar mai mult.
Contextul legal din România nu a
permis această reorganizare, ceea ce a implicat şi măsura organizării
referendumului pentru revizuirea Constituţiei. Mă bucură faptul că s-a decis
asumarea reformei la “50%+1” pentru a evita orice fel de îndoială în privinţa
rezultatelor.
Dan LUCA /
Bruxelles
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu