Am continuat seria
intervenţiilor în Convorbiri
Europene cu un articol comparativ, ilustrând cu câteva example concrete
poziţia pe care o adoptă Germania în relaţia cu Uniunea Europeană, respectiv
atitudinea liderilor britanici, aflată la polul opus.
Redau mai jos
materialul apărut recent:
………………….
Jocul Germaniei în
criza europeană a fost şi rămâne factorul determinant în orientarea cârmei
Uniunii Europene într-o direcţie sau alta, spre deosebire de Marea Britanie,
care a preferat o atitudine “insulară”. Dacă pentru o Germanie reformată de
Agenda 2010 a lui Gerhard Schroeder, criza s-a dovedit mai degrabă o
oportunitate decât un pericol, pentru Londra însă, odată cu criza au venit şi
ameninţările de părăsire a spaţiului comunitar.
Desigur,
oportunitate vine la pachet cu responsabilitatea, căci variile capitale
europene s-au uitat, cu ochi mari, dulci şi sinceri la Berlin pentru ajutor. Ȋn acest
context, Berlinul a trebuit să joace
mai multe jocuri la pachet: jocul intern german, jocul la Bruxelles (cel în plan european), respectiv jocul extern cu
partenerii din afara UE. Să le luăm pe rând.
Jocul intern german
– este unul cheie, căci indiferent de viziunea unui lider, dacă vrea să
supravieţuiască trebuie să ţină cont de opinia publică din ţara sa. Nu poţi în
acest context să ceri eforturi bugetare cetăţenilor tăi, ca să-i salvezi pe
alţii, fără să pui condiţii dure în schimb. Astfel, se poate explica
“intransigenţa” de care a fost acuzată Angela Merkel în criza eurozonei. Faptul
că Merkel a jucat politic intern cum trebuie, prudent – pe măsura asentimentului
cetăţenilor germani, e dovedit în rezultatul electoral record pentru CDU în
2013. Tot parte din jocul intern, la limita celui european, sunt deciziile
sistemului juridic german, care i-au făcut să aştepte cu sufletul la gură pe
restul partenerilor europeni în criza eurozonei. Totodată, să nu uităm că Banca
Centrală Europeană, de la Frankfurt, e modelată pe sistem german,
neinflaţionist.
Jocul de la
Bruxelles este principala caracteristică a crizei: Bruxelles-ul a devenit de
facto al doilea Berlin, atât formal cât şi informal. Ȋn primul
rând, sunt mai mulţi
germani ca oricând în poziţii
cheie, cantitatea îmbinându-se cu calitatea în termeni de influenţă asupra deciziilor instituţiilor europene. Ȋn al
doilea rând, din ce în ce mai des, viziuni sectoriale sau globale cu privire la
Europa se lansează la Berlin: “shuttle diplomacy˝, a devenit ˝shuttle
decision-making˝. Ȋn al treilea rând,
motorul franco-german nu mai e un motor între
egali, Parisul urmează în cele mai multe cazuri Berlinul, iar acesta din urmă
îşi permite să joace la mai multe capete: de exemplu cu Marea Britanie şi
Olanda pentru reformarea – în sensul debirocratizării – Uniunii Europene. Ȋn al
patrulea rând, indiferent de jocurile următoarelor luni, interesele germane vor fi
reprezentate în întâlnirile care vor decide viitorul UE.
Propunerile făcute
de Angela Merkel apropo de Agenda Digitală a Uniunii Europene şi “Industry 4.0”
au devenit deja subiectele dezbaterilor între liderii politici europeni, în
schimb, dacă vorbim de Marea Britanie, agenda propusã este dominată de
renegocierea statutului de membru UE, limitarea numărului de imigranţi, la
pachet cu, de exemplu, probleme la echivalarea studiilor pentru cetăţenii UE,
etc.
Germania
anticipează tendinţele globale. Chiar şi în cadrul Uniunii Europene, se
conturează anumite state membre ca şi puteri regionale, cu voce puternică şi
vizibilitate în dosarele europene majore, iar Germania joacă bine cartea de
lider regional. Marea Britanie în schimb, şi-a permis “luxul” de a-şi limita
implicarea în ceea ce se întâmplă în UE. În general, aşa cum zicea analistul
american George Friedman, Marea Britanie nu s-a baricadat în afara Europei
(decât în cazuri extreme). Geografia i-a permis acest lucru. Totuşi, Marea
Britanie pare să se simtă “incomodată” de situaţiile în care nu poate decide
atunci când trebuie să urmeze hotărârile Bruxelles-ului. Discuţiile pentru
renegocierea poziţiei Marii Britanii în UE vor influenţa semnificativ “faţa”
Uniunii. De partea cealaltă, personalităţi “cu greutate” istorică, precum
Jacques Delors, au lansat chiar opinii prin care susţin că Marii Britanii i
s-ar putea oferi statutul de “membru asociat al UE”.
Nu în ultimul rând,
când vorbim de Germania, nu putem să nu analizăm jocul faţă de partenerii
externi: Berlinul a devenit răspunsul de facto la întrebarea lui Kissinger cu
privire la “eu pe cine sun când vreau să discut cu Europa?”. În ultimii ani,
atât vizitele Preşedintelui SUA cât şi cel al Chinei la Berlin, şi numărul
telefoanelor de coordonare a acestora cu Angela Merkel, le-au depăsit pe cele
cu liderii Uniunii Europene.
Dan LUCA /
Bruxelles
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu