Se resimte din
ce în ce mai mult necesitatea unei alinieri a sistemului educaţional la
contextul actual. În cel mai recent articol pregătit pentru ziarul
Făclia m-am oprit asupra tendinţelor şi a oportunităţilor de care trebuie
profitat şi în România.
Redau în
continuare textul integral al materialului apărut vineri, 14 martie:
............
Vă propun, în
continuare, o abordare pragmatică a educaţiei româneşti, în contextul european
şi internaţional actual. Totul din perspectiva cererii şi ofertei şi nu una pur
universitară. Ne plîngem de multe ori de calitatea învăţămîntului, ne plîngem de
rezultatele de la BAC, dar adevărul este că nu facem de multe ori un lucru
esenţial: nu explicăm copiilor noştri de ce „dacă ai carte, ai parte”,
contribuind astfel la motivaţie. Iar motivaţia e foarte importantă într-o lume
în care tehnologia are un loc educativ important, dar este văzută şi ca
distracţia numărul unu care te îndepărtează de teme.
În primul rînd,
trebuie să înţelegem atît noi, cît şi copiii noştri, lumea în care trăim şi
noile reguli care o definesc: schimbarea continuă, globalizarea, importanţa mai
mare ca oricînd a schimburilor interculturale – şi, în context, a limbilor
străine –, mobilitatea muncii în plan global. Lumea nu stă să ne aştepte, se
mişcă, cu viteze diferite, după cum ne arată şi rezultatele globale în materie
de educaţie. Asia accelerează şi obţine
rezultate foarte bune în ştiinţele exacte, Africa
încearcă să recupereze decalajul mare, la rîndul ei.
Europa a fost mult
timp un lider în educaţie, dar sentimentul crescînd în rîndul tinerilor
europeni e că nu mai fac mare lucru cu diploma lor, parcă nici masterul şi
doctoratul nu mai au importanţa de pe vremuri. Acest lucru e generat de criza economică, dar criza nu poate fi
învinovăţită de una singură. Adevărul e că nu mai există o corelaţie între
educaţie şi piaţa forţei de muncă: ne pregătim pentru ceva şi piaţa vrea
altceva. Îmi doresc o slujbă, dar domeniul meu nu are căutare, sau eu nu sînt
pregătit pentru cerinţele pragmatice ale pieţei. O soluţie în acest sens e o
politică de stagii în domeniul privat, cu condiţia să nu fie folosită abuziv ca
mască pentru slujbe neplătite sau prost plătite.
Cert e că avem nevoie de un parteneriat serios
între sectorul privat şi mediul universitar, pentru a pregăti tinerii pentru
piaţa forţei de muncă. În acest context, sînt interesante
şi evoluţiile cu privire la şcolile profesionale, căci în multe domenii meseria
bate diploma.
Mă bucur să văd
că şi în România începe să se înţeleagă necesitatea regîndirii şcolilor
profesionale şi a liceelor tehnologice, cu programe şi structuri racordate la
nevoile de pe piaţa muncii, întrucît tot mai mulţi angajatori de plîng de lipsa
meseriaşilor. După cum declarau în toamna trecută reprezentanţii ministerului
Educaţiei, şcoala profesională devine astfel o rută de succes pentru elevii
care doresc să aibă o meserie. Orarul este format 60% din practică la angajator
şi 40% teorie în primul an de şcoală, pentru ca în cel de-al doilea an de
şcoală profesională să facă 75% practică şi doar 25% teorie. ?n urma
finalizării cursurilor, absolvenţii primesc un certificat de calificare
profesională cu care pot lucra în orice ţară a Uniunii Europene şi au
întîietate la angajare la firma la care au făcut practica. Modelul este de mare
succes în Germania, unde angajatorii sînt implicaţi în susţinerea educaţiei
duale, pe baza căreia economia germană se bucură chiar şi în situaţii de criză
de succes.
În acelaşi
timp, avem nevoie de înţelegerea unui lucru de bază: te duci acolo unde sînt slujbe,
mobilitatea e cheia. Trebuie mereu să încurajăm crearea de slujbe în România,
neîmpiedicîndu-i, totodată, pe cei care doresc să plece să lucreze în lumea în
dezvoltare – căci vestul Europei e şi el în pană de slujbe – putînd să se
întoarcă şi să pornească proiecte antreprenoriale odată reveniţi în
comunităţile locale.
Dan LUCA /
Bruxelles
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu