E recomandat să învăţăm de la alţii,
nu trebuie să ne batem cu pumnii în piept că noi suntem mai buni, sau că le
ştim pe toate, exemple pozitive există în multe domenii, dar important este să
ştim să adaptăm ceea ce vedem la vecini, la contextul în care ne aflăm. Ȋn acest sens, în cea mai recentă corespondenţă pentru presa locală
din Prahova, creionam un tablou al regionalizării în câteva din statele Uniunii
Europene.
Puteţi citi în continuare varianta
integrală a materialului publicat de ziarul
Prahova:
............
Se poartă intense dezbateri atât în
cadrul grupurilor politice, cât şi la nivel naţional, despre regionalizarea
României. Într-un recent interviu acordat cu ocazia vizitei în România, doamna
ministru al Dezvoltării Regionale din Polonia, Elżbieta Bieńkowska, a subliniat
că succesul ţării sale în absorbţia fondurilor europene a venit ca un rezultat
al regionalizării şi descentralizării, insistându-se pe calitatea proiectelor
nu pe sume în sine.
Consider importantă în primul rând
înţelegerea teoretică a terminologiei, înainte de a lansa comentarii pe acest
subiect. “Conform dicţionarului, regionalizarea înseamnă «împărţirea în regiuni
sau districte administrative: a aranja regional». Regionalizarea este adesea
confundată cu regionalismul şi este considerată de unii ca fiind o ameninţare
la adresa statutului naţional. Regionalizarea nu este o ameninţare la unitatea
teritorială a României. Adepţii procesului de descentralizare nu doresc să
dezintegreze ţara ca stat, ci urmăresc să-i îmbunătăţească performanţele
economice printr-o guvernare de tipul multi-nivel”, explica, nu de mult,
Graţian Mihăilescu, expert în dezvoltare regională şi consultant în afaceri
europene. Este esenţială şi delimitarea semnificaţiei noţiunii de
“descentralizare” de “federalizare” – “Descentralizarea nu este altceva decât o
garanţie a stabilităţii unei democraţii funcţionale. România este membră a UE,
iar în Europa principiul subsidiarităţii este un termen de bază. Europa este
una a colectivităţilor locale descentralizate, care permit o colaborare şi
dezvoltare mai rapidă a regiunilor şi a comunităţilor locale”, completa acesta.
Important şi interesant de urmărit
este şi cadrul în care s-a realizat reorganizarea administrativă – în cazul
Poloniei, înainte de aderarea la Uniunea Europeană. Dacă e vorba, de exemplu,
despre Franţa, iniţial a fost vorba despre o regionalizare administrativă,
perfecţionându-şi modelul de organizare regional treptat, pentru ca în prezent,
începând din 1986, cele 26 de regiuni, deşi fără autonomie legislativă, să
ajungă să aibă posibilitatea de a investi în infrastructură - educaţie, sisteme
de transport public şi de a acorda ajutor pentru universităţi, cercetare şi
pentru antreprenori. Dacă ne oprim să analizăm Germania, este vorba despre un
stat federal, ale cărei landuri pot fi asociate cu regiunile. Situaţie
asemănătoare cu Austria şi Belgia. Împărţirea teritoriului ţării pe regiuni se
întâlneşte de asemenea în Ungaria, în cazul celor 12 provincii olandeze, a
cantoanelor elveţiene, dar şi în Grecia, Portugalia, Danemarca, Spania, în
Marea Britanie, Suedia, Polonia, Cehia, Slovacia, Italia, Irlanda, Finlanda,
Lituania, Estonia, cu diferenţe în privinţa tipului de regionalizare şi a
gradului de descentralizare.
Modelele aplicate în diferitele
state europene au fost însă puternic influenţate de conjuncturile istorice,
culturale şi sociale. Asta trebuie să înţelegem, să adaptăm totul la contextul
actual românesc.
Dan LUCA / Bruxelles
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu